Situatie rara în istoria picturii, personajele feminine din opera lui John Waterhouse (1849-1917) exprima o permanenta tristete, aproape o obsesie a melancoliei unor tinere dornice de iubire dar aflate în pragul deznadejdii. Claritatea formelor, puritatea naturii si abundeta detaliilor din mediul lacustru sunt specifice scolii de creatie pe care acest englez, foarte apreciat de critica, a urmat-o.
Waterhouse s-a nascut la Roma, iar dupa cinci ani familia sa s-a stabilit în Anglia. Exact în acel an, 1849, un grup restrans de pictori de avangarda – primul de acest fel din secolul XIX – avea sa puna bazele curentului numit „Pre-rafaelit” (dintre cei mai cunoscuti initiatori îi citam pe Dante Gabriel Rossetti si John E.Millais). Adversari ai tendintelor promovate de British Royal Academy of Arts (înfiintata în 1768), pre-rafaelistii erau admiratorii picturii lui Rafael si denuntau manierismul post-rafaelian.
Practic, ei doreau o întoarcere la puritatea evului mediu, la stilul numit generic Quattrocento (secolul XV italian). Aceasta rebeliune artistica – criticata aspru si de însusi Charles Dickens – se autointitula „fratie” si membrii ei au semnat multa vreme adaugand iscaliturii initialele PRB (Pre-Rafaelite Brotherhood). Adversitatile au mers uneori foarte departe, Dickens afirmand malitios ca în panza „Christ în casa parintilor”, a lui Millais, parca apare un grup de… alcoolici!
În acest context deloc favorabil, Waterhouse are curajul sa se apropie de avangardistii englezi, chiar de la începutul carierei sale – anul 1870. Este greu de spus care sunt motivele pentru care acest artist a aprofundat atat de mult tema mortii si a fetei aflata în mare suferinta sufleteasca si autoizolata la malul apei. Poate ca un raspuns ipotetic îl aduce moartea celor doi copii ai sai (din casatoria cu pictorita Esther Kenworthy). Oricum, cert este faptul ca tema Ofeliei si nu a nimfelor l-a preocupat obsesiv pe Waterhouse (nume parca predestinat).
De altfel, artistul a preluat tema suferintei din dragoste a fetei si din mitologia engleza. Si asta pentru una dintre panzele mereu reluate a fost celebra „Lady of Shalott”, unde este venerata nefericita Elaine din Astolat, care îl iubea fara speranta pe Lancelot – personaj al legendei arthuriene a Mesei Rotunde. În întreaga sa opera, Waterhouse a facut din cele doua personaje – Elaine si Ofelia – adevarate cicluri artistice, carora le-a dedicat mai multi ani din viata.
Romantic incurabil, acest artist al ultimei perioade a Pre-rafaelitilor (care au disparut o data cu noile curente avangardiste ale secolului XX) nu a promovat nudul feminin, aproape indispensabil mediului natural al lacurilor. Tinerele sale fete sunt îmbracate într-un fel de voal care le disimuleaza perfectiunea formelor. Uneori apar semi-nuduri (de exemplu în Hylas si nimfele), acolo unde subiectul mitologic o impune. Este, poate o urma a moralitatii excesive întronate de epoca victoriana, cand sanii si coapsele femeii erau „zone tabu”.
În 1895, Waterhouse este admis membru al Academiei Regale de Arta (unde a functionat în calitate de consilier), desi era un ultim reprezentant al unui curent avandardist… Artistul a murit de cancer, în 1915, cand înca mai lucra la ciclul Ofeliei. A fost unul dintre ultimii perfectionisti ai formelor si mesajelor clare, „ratacit” printre post-impresionisti, cubisti si fovisti.
PAUL IOAN
Comentarii