Cândva, prin secolul VI î.Ch., prima poetesa remarcabila a spiritualitatii antice grecesti a înfiintat un fel de scoala de educatie elitista pentru femeile tinere din rândul aristocratiei, iar aceasta institutie avea un nume elocvent: „Casa Muzelor”. Poezia era la loc de cinste si patroanele spirituale erau, evident, Muzele, Gratiile si Afrodita. Numai ca, spre deosebire de muzele mitologiei, fetele care îsi slefuiau manierele acolo se lasau seduse de dragostea unui barbat, asa cum a facut Sappho însasi. A fost muza pentru Faun si a ramas singura, preferând în cele din urma sinuciderea.
Solitudinea profunda în care se zbat neputincioase muzele (atât în arta picturii, cât si-n sculptura) este, sa recunoastem, paradoxala. Caci, daca nu le savureaza nici un artist cântecele, dansul, versurile si învataturile, atunci cum îsi mai exercita menirea cu care au fost harazite de zei? Din cauza acestei contradictii, o muza poate arata „oricum”, numai frumoasa si talentata sa fie. Un alt izvor al acestei inadvertente este însasi originea lor. Sunt fiicele lui Zeus (si atunci sunt noua), ori ale lui Pierus (si se reduc la sapte), cât despre mama, licitatia este deschisa. Pedigriul lor depinde exclusiv de autor, de la Hesiod (sec. VII î.Ch.) si pâna la Pausanias (sec. II d.Ch.). E prea apetisant subiectul pentru a se instala o uniformitate a identitatii lor. Absenta misterului le-ar afecta faima.
De ce nu sunt reprezentate muzele în prezenta beneficiarilor farmecului lor? Majoritatea covârsitoare a lucrarilor le situeaza într-un peisaj bucolic, fie toate noua, fie grupate dupa doua-trei, dupa criterii alunecoase. Cu alte cuvinte, maestrii picturii, de la Renastere si baroc si pâna la neoclasicism, le plaseaza în mijlocul naturii, într-o poiana izolata unde barbatul care ar vrea sa le absoarba splendoarea talentului ar trebui sa se furiseze ca un intrus si sa le pândeasca rabdator clipele în care se decid sa cînte, sa danseze, sa recite, sa citeasca bolta cereasca sau sa înalte imnuri eroilor… Fara voia lor, marii pictori ai lumii încremenesc muzele în solitudine, când, de fapt, ele ar trebui sa faca vizite inoportune celor haraziti sa le vada, sa le simta prezenta. Asadar, daca ne-am lua ad-litteram dupa reprezentarea lor picturala, muzele sunt doar o amagire. Poetii, prozatorii, compozitorii, dramaturgii, coregrafii, astronomii traiesc doar cu închipuirea unei surse de inspiratii, caci sursele geniului lor creator se ascund ca bobul de roua când da soarele.
O trezire la realitate din acest vis frumos ne-a fost propusa de Platon, înca din secolul IV î.Ch. El a descoperit „O a zecea muza” în persoana primei poetese a lumii, „dubioasa „Sappho din insula Lesbos. Iar disperarea de a concretiza macar o muza a continuat si, dupa Renastere, au aparut o avalansa numita „a zecea muza”, din care faceau parte, printre altele, poetesele Juana Ines de la Cruz (Mexic), Anne Bradstreet (Anglia) si Energeia (inventata de poetul Gabrielle D’Anunzzio, unul din mentorii lui Mussolini).
Muzele sunt printre noi, dar abilitatea de a le descoperi este rarisima. O demonstreaza si maestrul Gustave Courbet în „Atelierul pictorului”, unde o femeie nuda pozeaza pictorului, într-o sala plina cu o multime pestrita. Doar artistul o remarca… Mai aproape de zilele noastre, gravorul american Grant Silverstein a scandalizat publicul prin lucrarea „Convocarea muzelor” (1996), în care tinerele vaporoase trag o betie pe cinste, asa, ca între fete. Deci sunt umane, sunt printre noi, poate si-n tramvai; ele întotdeauna coboara la prima, sa nu le ranesti cu privirea.
PAUL IOAN
Comentarii