Una din marile izbânzi ideologice ale Renasterii – exprimate cu excelenta si-n pictura – a fost redefinirea concilierii dintre Creator si creatia Sa. Trupul omenesc, parte integranta a naturii, devenea tema predilecta pentru maestrii penelului, pornind de la premisa ca omul a fost înzestrat cu doua componente ale conceptului de frumusete: cea sufleteasca si cea trupeasca. Era detronata definitiv dogma medievala care aprecia exclusiv spiritul, ignorând armonia morfologica a efemerului corp.
Asa a explodat pur si simplu bucuria de a valorifica în forma si culoare faptura femeii, pe nedrept discreditata si ascunsa în teze religioase prea severe. Era secolul al XVI-lea când Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci, Tintoreto s.a.m.d. deveneau arhitectii reliefului feminin ideal. O vreme, pictorii reprezentativi ai acestui secol de granita conceptuala au pastrat regulile medievale ce spuneau: „silueta e fina, talia strâmta, sânii se disting usor, pielea e alba si delicata”.
Este foarte probabil ca din Italia a fost lansata ideea ca „frumusetea dovedeste bunatatea divina” (Baldassare Castiglione, 1528). Utopisti precum Thomas Morus avansau la rândul lor obligatia viitorului cuplu de a-si descoperi trupul reciproc, si apoi sa ia o decizie, adica dupa ce au constatat daca partenerul „si-a neglijat sau nu frumusetea naturala”. Natura poate fi perfecta (!), spun capodoperele lui Michelangelo si Raphael, care, alaturi de acuarelele lui Dürer, fac sa triumfe „erotica bine temperata”… Aceste cuvinte, rostite cândva de filosoful francez Niphus, au statuat ca din magnificul secol al XVI-lea „sexul slab va fi numit, iremediabil, sexul frumos”.
Setea de perfectiune a fost conceptualizata de poetul si arhitectul italian Leon Battista Alberti (sec. XV), care a realizat idealul aritmetic al fapturii feminine – idee continuata cu asiduitate si de Da Vinci si de Dürer. Astfel, capul trebuie sa fie: a opta parte din întreaga lungime a trupului, o treime din trunchi, o jumatate din distanta dintre solduri si o jumatate din lungimea pulpelor. O alta teorie a proportiilor, din acelasi secol novator („Codex Huygens”, 1570), înscria corpul ideal în patru cercuri concentrice echidistante, evocând elementele cosmice fundamentale pamânt (capul), apa (sâni), aer (trunchi) si foc (întreg corpul femeii care „arde” în bratele barbatului).
Poezia exercitiului de admiratie a femeii culmina prin vorbele lui Michelangelo: „Frumusetea Donelor mele emana fie aroma de violete, fie de iasomie, iar pielea lor arata si miroase a zapada imaculata”… Nu putem încheia aceasta pseudo-oda decât cu un citat din feminista franceza Marie de Romieu („Instructions pour les jeunes filles”, 1597): „Corpul femeii a fost creat de Dumnezeu pentru ca barbatii sa suporte mai bine mizeriile vietii”.
Un omagiu inconfundabil adus splendorii trupului feminin îl reprezinta capodopera „Marea Odalisca” (1814) a maestrului Jean Auguste Dominique Ingres. Exceptionala pânza este considerata granita dintre neoclasicism si romantism, care era pe cale sa „explodeze” prin uriasul Delacroix. Odalisca lui Ingres a strârnit un mare interes prin anormalitatea coloanei vertebrale. Curbura alungita a trupului înseamna, anatomic, doua-trei vertebre în plus… Un farmec aparte, ca la orice femeie, nu-i asa?
PAUL IOAN
Comentarii