Câti dintre noi n-au spus macar o data în viata: traim într-o lume cinica, ostila, perfida si greu de acceptat, vreau sa-mi fac propria mea lume, în care sa nu ma deranjeze nimeni, sa ma descopar pe mine însumi. Pentru cei mai multi este doar un vis care se topeste în aglomeratia din autobuz sau sub ghionturile din tramvai. Dar exista pe lumea asta atât de imperfecta acei nebuni frumosi care chiar îsi duc la îndeplinire visele deseori utopice.
Acestia sunt numiti în lumea artei si a excentricilor „vizionarii mediului” sau „creatori de lumi fantastice”. În esenta, este vorba despre oameni cu simt estetic discutabil, dar care realizeaza în aer liber niste miniplanete pe care le înteleg numai ei. Fie ca sunt case sofisticate ale unui viitor incert, fie ca sunt ansambluri statuare sau figurine facute din materiale reziduale, toate aceste lumi personale au un farmec al lor, pe care artistii respectivi vor sa le împartaseasca.
„Casa Bufnitelor” este un fel de muzeu în aer liber pe care Helen Martins (1897-1976) l-a creat în interiorul resedintei sale din localitatea Nieu-Bethesda din Africa de Sud. Nu se stie prea bine ce-a facut aceasta femeie singuratica pâna pe la cincizeci de ani (nu avea studii artistice), dar prin 1948 s-a apucat sa umple împrejurimile resedintei cu sculpturi facute din ciment, gips, sticla si alte materiale ieftine. Personajele sale provin din regnul animal, obsevându-se obsesia pentru bufnita si camila. Ea spunea ca Biblia si versuri de William Blake au inspirat-o. Neînteleasa si chiar ocolita de cei din jur, Helen Martins s-a sinucis în cele din urma, iar muzeul apartine acum statului.
„Catunul sticlelor” este creatia americancei Tressa Prisbrey, care pe la saizeci de ani (prin 1956) s-a decis sa-si plamadeasca o lume a ei facuta din sticle si alte materiale aruncate de obicei la gunoi. La resedinta sa din Simi Valley, California, Tressa a realizat o padure de altare, sculpturi si cuiburi pentru animale imaginare. Acea lume greu de descifrat devenise o atractie turistica, fara ca autoarea sa aiba vreo intentie comerciala.
„Turnurile lui Simon Rodia” pot fi admirate si acum în California, în districtul Watts. Un italian sosit acolo pe la începutul veacului XX a construit în timpul sau liber mai multe turnuri din sticla, scoici, bucati de conducte, cabluri abandonate si mortar. Omul a lucrat la opera vietii sale timp de treizeci si trei de ani (1921-1954) si si-a facut rost de materiale hoinarind pe la mine parasite, de-a lungul cailor ferate si prin fabrici abandonate… N-a explicat niciodata, nimanui, ce reprezinta de fapt acele constructii bizare.
Trecem oceanul si poposim în Franta, la resedinta postasului francez Ferdinand Cheval (1836-1924), care a imaginat si creat „Palatul ideal”. Omului nu-i placuse scoala, se facuse ajutor de patiser si apoi postas, dar avea o obsesie: construirea unui palat din piatra numai pe gustul sau. A adunat pietre cu sacul, cu bicicleta si cu roaba. Le-a fasonat si timp de treizeci si opt de ani a trudit la un ansamblu inspirat din mitologia hindusa si din Biblie. A fost omagiat de André Breton, Picasso si ulterior chiar de Malraux, ministrul culturii (1969). „Palatul ideal” poate fi vizitat si astazi… Nu încercati sa-i întelegeti pe acesti singuratici idealisti, care n-au vrut sa epateze pe nimeni, ci doar sa-si îndeplineasca un vis. Asa s-au simtit ei fericiti, muncind cu perseverenta si naivitate la o opera în care si-au îngropat spiritul generos.
PAUL IOAN
Comentarii