O incursiune relaxanta si plina de buna dispozitie il asteapta pe orice admirator al operei lui Antoine Watteau, francezul pentru care farmecul vietii a fost o obsesie si un mod de a-i face fericiti pe altii. Sarmanul pictor al veseliei, iubirii si muzicii a fost creatorul unui stil in care vor excela si Fragonard si Boucher, dar destinul i-a oferit doar treizeci si sapte de ani de viata. Nici cel mai bun medic englez al acelei perioade, Richard Mead, nu i-a putut ameliora sanatatea subrezita de tuberculoza.
Moda lansata de un astfel de artist dedicat culiselor amoroase si modului de destindere al aristocratiei franceze s-a numit rococo, iar eticheta pusa pe atmosfera creata de zambetul elegant al personajelor sale feminine s-a intitulat "serbarile galante". Intr-adevar, galanteria este un leit-motiv al compozitiilor lui Watteau in care, intr-o proportie uriasa, gasim un menestrel care incanta cu sunetele mandolinei sale un auditoriu refugiat intr-un peisaj bucolic, de basm. De fapt, intreaga atmosfera creata de feeria naturii, muzica maiastra si costumele indragostitilor este una de poveste. Si tocmai aceasta invitatie pe care ne-o face pictorul francez de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea (din ultima perioada a domniei "Regelui Soare") l-au transformat pe Watteau intr-un artist foarte cautat de cumparatorii din inalta societate.
Nascut la Valenciennes, in nordul Frantei, Antoine Watteau (1684-1721) ar fi vrut sa urmeze meseria banoasa a tatalui sau (mester tamplar si expert in acoperisuri de case), dar descoperirea talentului nativ l-a condus spre ucenicia la diversi pictori si gravori flamanzi (din regiunea natala). De mare importanta a fost intalnirea cu pictorul decorator Claude Audran, un personaj foarte agreat la Curtea regala, custode al Palatului Luxemburg unde a avut fericitul prilej de a studia capodoperele lui Rubens (cele din ciclurile realizate la comanda Mariei de Medici). Culorile aprinse, chiar pasionale ale marelui flamand l-au influentat decisiv pe Watteau, care a folosit o cromatica foarte expresiva atat in descrierea naturii idilice, cat si a costumelor doamnelor si domnitelor. Si soarta il ajuta pe acest tanar talentat si autodidact.
Astfel, chiar daca nu reuseste in doua randuri sa obtina Premiul Romei (bursa de studii in Cetatea Eterna, de cel putin un an), Antoine Watteau reuseste performanta de a fi primit direct in randul academicienilor de la Arte Frumoase, ca membru titular. Ceea ce i-a impresionat pe membrii juriului a fost capodopera "Imbarcarea pe Cythera" (1719), astazi la Muzeul Louvre. Panza de dimensiuni importante (129 cm x 194 cm) este o imagine idilica, plina de amorasi (sau celebrii "putti", in italiana), unde personaje contemporane traiesc atmosfera mitologica a plecarii spre insula Afroditei, unde nimeni nu a ajuns vreodata. Compozitia, precum multe altele cu aroma excesiv de romantica, este dominata de cupluri de indragostiti care vor sa-si atinga idealul.
De multe ori, Watteau ne propune intalnirea atat de agreabila cu personaje ale commediei dell'arte, in special cu Pierrot sau bufonul care alinta cu sunete de mandolina urechile delicate ale domnisoarelor. La randul ei, natura acestui francez cu suflet de plasmuitor de basme este complice muzicalitatii si iubirilor nevinovate, avand o cromatica mangaietoare si profunda totodata. Nudurile sunt si ele acoperite de acea poezie pe care o vor aprecia si impresionistii.
PAUL IOAN
Comentarii