Basmele clasice, pe care le cunosc si le îndragesc aproape toti copiii din toate epocile, nu reprezinta de fapt produse ale unei inspiratii si fantezii geniale ale unor autori celebri precum Charles Perrault, Fratii Grimm, H.C. Andersen, Wilhelm Hauff ori Ion Creanga.
Studii stiintifice – bazate nu doar pe literatura universala, pe folclor si mitologie, ci si pe istorie, arheologie, chiar si pe genetica – demonstreaza vechimea senzationala a acestor creatii formidabile care înflacareaza imaginatia celor mici si a celor mari, deopotriva: radacinile motivelor esentiale ne întorc în timp cu zeci de mii de ani! Totodata însa, versiunile mai apropiate de origini dezvaluie o natura a fiintei umane definita mai degraba prin cruzime, atavism, instincte dezlantuite în cel mai terifiant mod, chiar la personaje pe care noi le stim inocente, blânde, iubitoare.
A fost odata ca niciodata… în Sahara
În timp ce majoritatea cercetatorilor considera ca basmele cunoscute au aparut cam prin veacul al XVI-lea, Fratii Grimm se aratau convinsi ca ele aveau origini mult mai îndepartate. Totusi, fiind transmise foarte mult timp pe cale orala, li s-au pierdut firul evolutiei si însusi sâmburele primordial din care au germinat si au rodit ulterior. Studii moderne, ce se doresc a fi cât mai exacte, îndraznesc chiar sa dateze implantarea acestor imagini arhetipale în memoria omenirii undeva, în perioada neoliticului.
Ca exemplu general, sa luam cazul lui Pygmalion, care pentru foarte multi reprezinta mitul grec prin excelenta. Sculptorul cipriot îsi petrece luni de zile pentru a ciopli din fildes o femeie, în final ajungând sa se îndragosteasca de propria sa creatie neînsufletita. De aceea, o roaga pe zeita Afrodita sa îi dea acesteia viata si astfel se naste Galateea.
Numai ca unii cercetatori spun ca povestea nu are nimic de-a face cu Grecia antica, ci urmele ar duce catre locuri neasteptate ca Sahara sau Madagascar. Verdictul arborilor filogenetici: Pygmalion s-a nascut în Kabylia (nordul Algeriei) în urma cu peste 3.000 de ani, de unde grecii l-au preluat prin intermediul cartaginezilor.
Estimarea pare însa prea „îngaduitoare”. În Africa exista numeroase povesti si legende care explica în mod alegoric, puternic simbolizat, originile elementelor si personajelor-etalon, de la inceputurile Universului. O straveche astfel de creatie, intitulata conventional „Vânatoare cosmica”, este pusa în legatura cu fabuloasele picturi rupestre din pestera Lascaux, ceea ce trimite la o vechime de cel putin 15.000 de ani. Preistorie!
Mai mult, povestea africana „Mesajul pervertit” (titlul este actual, naratiunea referindu-se la schimbarea intentionata a unei promisiuni a reînvierii în anuntul instaurarii pe Pamânt a vietii scurte si deci a mortii), care circula în aproximativ 150 de variante, ridica aceasta vârsta la peste 30.000 de ani. Iar pe masura ce noile descoperiri se diversifica si tehnologiile, respectiv metodele de cercetare avanseaza cu rapiditate, ne întoarcem în timp tot mai departe, catre însusi momentul unic al Marii Creatii.
Scufita Rosie pe „Drumul Matasii”
Celebra poveste despre copila cu palarioara rosie, plecata prin padure la bunicuta bolnava a fost publicata în anul 1697 sub semnatura lui Charles Perrault. Pâna sa ajunga însa pe meleaguri franceze, ea strabatuse vechiul si lungul „drum al matasii”.
Cel putin, asa sustin cercetatorii, care sugereaza ca scriitorul s-ar fi inspirat din „Povestea bunicii”, care circula în vremea respectiva prin satele franceze, în nordul Italiei si în Austria. Si, foarte ciudat, în unele variante în care copila îi mânca urechile bunicii, preparate de lup, un act de canibalism imposibil de explicat.
Totodata, acest basm pare ca face parte dintr-o categorie de povesti populare din Europa si Orientul Mijlociu. Aici apare si o poveste intitulata „Lupul si cei sapte iezisori”, izbitor de asemanatoare cu binecunoscuta – la noi – „Capra cu trei iezi”. În ea apare un lup care, pentru a se hrani cu carne proaspata, îi pacaleste pe iezi imitând vocea mamei lor plecata la târguieli. Însa istorioara o regasim într-o fabula a lui Esop, prin urmare „amprenta” ei urca astfel pâna în secolul al V-lea î.Hr.
Totusi, probabil pentru a evita orice risc, unii cercetatori pretind ca „Scufita rosie” ar proveni de fapt din China, de unde a calatorit pâna la noi pe Drumul matasii. De altfel, si astazi, micutii din China, Coreea si Japonia sunt fascinati de povestea „Bunica tigru”, în care mai multi fratiori sunt pacaliti de un tigru deghizat… în bunica lor!
Alba-ca-Zapada – înger si demon
În versiunea poetului napolitan Gimbattista Basile (sec. al XVII-lea), povestea preafrumoasei printese se cheama „Tânara sclava”, iar cea a Fratilor Grimm, aparuta în 1812, era intitulata „Mica Alba-ca-Zapada”. În desenul animat al lui Disney, regina diabolica din basmul care o prezenta ca pe mama sa naturala, devine mama vitrega.
O transformare explicabila prin intentia de a atenua cruzimea materna, atribuind-o unui personaj fara o legatura sangvina cu fata. Pe de alta parte, episodul de canibalism observat în cazul Scufitei Rosii se strecoara si aici, însa ca o dorinta instinctuala a reginei, care îi cere unui vânator ca, dupa ce „scapa” de fata, sa îi aduca ficatul si plamânii acesteia, într-un scop pe care nu-l mai comentam…
Mai departe, povestea decurge asa cum o stim, dar simbolistica ei este infinit mai vasta si mai profunda decât am banui. În principiu, mama vitrega – o femeie foarte frumoasa, însa de o rautate extrema – îl întruchipeaza pe însusi Lucifer, astfel ca va dori sa distruga total creatia divina reprezentata de angelica Alba-ca-Zapada.
În mod logic, nu poate reusi aceasta prin intermediar (vânatorul însarcinat sa o ucida în padure), astfel ca dorinta trebuie înfaptuita chiar de ea. Viclesugul cu marul otravit trimite aproape explicit la pacatul biblic, pedeapsa chinului pamântesc si a durerii mortii, cu care sunt împovarati Adam si Eva, e substituita în basm de somnul letargic al fetei. Trezirea ei dupa sarutul printului urmareste, de asemenea, destinul christic: învierea sub atingerea puterii si vointei Tatalui ceresc.
În acelasi joc al simbolurilor complexe, integrarea în basm a celor sapte pitici ridica si ea nenumarate întrebari, care însa îsi pot primi raspunsuri veridice. Daca admitem ca frumoasa printesa reprezinta Lumina, prin însusi numele ei (care înseamna puritate si frumusete îngereasca), piticii legati de teluric – ei fiind cei care scot un alt fel de lumina din maruntaiele pamântului – sunt… descompunerea luminii albe în cele sapte nuante pe care le admiram în arcul curcubeului. De aceea, atunci când cea care aduna culorile într-un întreg unic este aruncata în întuneric, ei o pot recompune printr-un proces alchimic îndelung elaborat.
Dincolo de toate aceste scurte trimiteri livresti, ramâne un mare semn de întrebare, legat de versiunea semnata de sus-mentionatul G. Basile. În finalul naratiunii, acesta o plaseaza pe Alba-ca-Zapada în postura omului stapânit de instincte, ea tinând sa aiba satisfactia razbunarii pe cea care îi dorise moartea. De data aceasta roata se întoarce, însa printesa merge pâna la capat. Deja casatorita cu salvatorul sau, pune sa se încinga în foc o pereche de încaltari de metal si îi porunceste mamei vitrege sa le încalte si sa danseze, pâna ce aceasta îsi da ultima suflare, în chinuri.
Galeria unor falsi eroi
Pentru cine mai doreste dovezi despre amprenta sinistra a basmelor venita din vremuri imemoriale, potrivit cercetato-rilor, putem mentiona rapid ca:
– nazdravanul Peter Pan, baiatul care nu voia sa creasca mare, în viziunea parintelui sau, scriitorul J.M. Barrie, îi suprima pe baietii de pe Insula sa, de îndata ce acestia par sa fi crescut;
– Cenusareasa, în versiunea lui Perrault, îsi iarta surorile vitrege, dar la Fratii Grimm apare cu totul alta idee. În timp ce toate tinerele din regat încearca sa-si forteze piciorul sa intre în pantoful pierdut la bal, cele doua surori, ajutate de mama lor, îsi taie degetul mare si o parte din calcâi. Printul nu se lasa înselat, ele fiind osândite sa le fie ciuguliti ochii de pasari si sa cerseasca, oarbe, tot restul vietii;
– In opera originala a lui Carlo Collodi, tâmplarul Gepetto e cunoscut pentru ca ura copiii si îl maltrata pe Pinocchio. În finalul povestii, batrânul îsi vinde uneltele pentru a-i cumpara acestuia carti, însa Pinocchio sfârseste spânzurat pentru greselile comise;
– Mica Sirena Ariel, îndragostita de printul pe care îl salvase de la moarte, face un sacrificiu imens pentru a avea picioare, la fel ca oamenii: ramâne fara limba. Dupa numeroasele întâmplari ce îi fac pe cei doi sa se casatoreasca, Ariel e obligata sa-si ucida sotul cu un cutit magic pentru a redeveni sirena. Nu o poate face si de aceea se arunca în mare, transformându-se în spuma.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii