Ne este foarte greu sa întelegem în totalitate sensul unor cuvinte si propozitii si fraze aparent simple, dar care în realitate exprima foarte concentrat însusi sensul existentei si al vietii noastre.
Panta Rei („Totul curge.”), Memento mori („Aminteste-ti ca vei muri!”), Vanitas vanitatum et omnia vanitas („Desertaciunea desertaciunilor si totul este desertaciune.”)…
Exista numeroase astfel de cugetari si sentinte exprimate în cuvinte, dar cum pot fi ele exprimate, de acea forma eminamente umana de relevare a frumosului, a adevarului, a valorilor autentice din lume?
O posibila cale catre conturarea unui raspuns încearca (în „economia” istoriei civilizatiei actuale) ceea ce a fost demarcat cu o sintagma inspirata drept Arta efemera; îi putem spune si Arta efemerului, dar si sa reunim sensurile celor doua notiuni.
Prima definitie neoficiala a acestui mod de exprimare estetica se refera la o arta care dureaza doar o perioada scurta de timp, realmente de la câteva clipe la ore si zile. In ce fel se poate raporta receptorul, privitorul, publicul la aceasta? Este un gen de spectacol care se încheie odata cu ultimul gong?
Exista multe forme de arta efemera – de exemplu, de la sculptura la performance –, dar termenul este de obicei folosit pentru a descrie o opera de arta care apare o singura data, ca un eveniment, si nu poate fi întruchipata într-un obiect durabil, care sa fie expus într-un muzeu sau într-o galerie.
Arta efemera a devenit cunoscuta pentru prima data în anii 1960, odata cu grupul de artisti autointitulat Fluxus („Curgere”), care erau interesati sa creeze opere ce existau în afara structurii galeriei si muzeului si nu includeau valoare financiara. Întâmplarile, spectacolele si sculpturile sonore faceau parte din arta efemera, într-o maniera asemanatoare cu cea a fluturasilor si articolelor ieftine produse în masa, care transportau mesaje subversive în lume.
Una dintre principalele forme de arta efemera este arta performanta, exprimata prin creatii realizate ca actiuni ale artistului/artistilor sau de alti participanti, actiuni ce pot fi directe („pe viu”) ori înregistrate, spontane sau derulate con-form unor scenarii. Interesant – în timp ce termenii „performanta” si „arta a spectacolului” au devenit folositi pe scara larga abia în anii 1970, istoria performantei în artele vizuale este adesea urmarita pâna la productiile futuriste si la cabareturile dadaiste din anii 1910. De altfel, de-a lungul secolului al XX-lea, spectacolul a fost adesea vazut ca un mod netraditional de a face arta. Caracterul viu, miscarea fizica si „nepermanenta” au oferit artistilor alternative la permanenta statica a picturii si sculpturii. In perioada postbelica, spectacolul s-a aliniat cu arta conceptuala, da-torita naturii sale adesea imateriale.
Devenita de atunci o parte acceptata a lumii artei vizuale, termenul a fost folosit în continuare pentru a descrie si creatiile din domenii precum filmul, video, fotografia ori „instalatiile”, prin care sunt transmise actiunile artistilor, interpretilor sau publicului.
Ulterior, performanta a fost înteleasa ca o modalitate de a se angaja direct în realitatea sociala, în specificul spatiului si politica identitatii. În 2016, teoreticianul Jonah Westerman a remarcat ca „performanta nu este (si nu a fost niciodata) un mediu, nu ceva ce poate fi o opera de arta, ci mai degraba un set de întrebari si preocupari cu privire la modul în care arta se raporteaza la oameni si la lumea sociala, în general”.
Precursoare ale artei „performance” au fost happening-urile (întâmplarile), derivate din elementele teatrale dadiste si suprarealiste.
Denumirea a fost folosita prima data de artistul american Allan Kaprow în 1959, la Reuben Gallery, New York, „întâmplarile” având loc în mod obisnuit într-un mediu sau „instalatie” creata în cadrul galeriei. Ele implicau lumina, sunet, proiectii de diapozitive si un element de participare a spectatorilor.
Sub aceeasi umbrela a esteticului si-au facut loc astfel si alte moduri de exprimare nonconformiste, excentrice, unele chiar frizând zone ale absurdului si ilogicului, ale impudicului si violentei, ale patologiilor mentale – încercând sa scoata la vedere infinitatea de trairi refulate ori exprimate, de complexe si satisfactii.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii