Daca admitem faptul ca arta în sine reprezinta unul dintre cele mai cerebrale si mai uluitoare spectacole create de om, atunci constatam ca devine firesc ca, între elementele prin care ea se (re)prezinta, sa se regaseasca oricare dintre celelalte spectacole ale acestei lumi – fie ele inventate de om, fie create de atotputernica natura aflata în permanenta si deplina rezonanta cu vointa divina.
Este inimaginabil de greu sa se realizeze un spectacol în spectacol, astfel încat opera finala sa fie una autentica si definita în mod axiomatic prin valoare spirituala, etica si sociala.
Într-o logica absolut fireasca, dintre artele plastice, pictura este cea care reflecta cel mai mult si chiar exploreaza în profunzime spectacolul de circ. Explicatia de baza a acestui fapt – chiar daca ea nu se afla tocmai la îndemana, deoarece apartine unei zone „colaterale” a constiintei umane – ar putea fi identificata, poate surprinzator, în anatomia corpului uman!
De secole si milenii, pictorii si sculptorii au pus în valoare cele mai mici detalii fizice ale acestuia, nu de putine ori si sub impulsul cautarii perfectiunii creatiei supreme a Divinitatii. Numerele de baza ale oricarui circ sunt orientate implicit si explicit catre acest aspect: acrobatiile diverse, demonstratiile de maiestrie ecvestra, dar si celelalte tipuri de exprimari în arena de sub cupola circului înseamna infinite ipostaze ale prezentei fizice umane, un dinamism perpetuu.
Adica exact ceea ce cauta artistii plastici: segmentarea miscarii în timp si spatiu, pentru a o „sageta” în clipa cea mai importanta, clipa care fixeaza curgerea într-o rama dincolo de care imaginea se poate revarsa catre infinit.
Cel mai frecvent, cu trimitere la relatia dintre circ si pictura, este mentionata capodopera impresionistului (pointilist) francez Georges Pierre Seurat intitulata simplu „Circul” (1891).
Este o tema explorata pe o arie foarte vasta, asa cum de altfel se desfasoara si spectacolul respectiv ce îsi are originile moderne la sfarsitul se-colului al XVIII-lea, în Londra. La prezentarea în premiera a acestei lucrari, un critic observa ca „totul în Circ atinge armonia prin analogie, prin concilierea contrariilor, conspirand spre un sentiment de veselie: linii ascendente, contraste de tonuri succesive, dominatia pronuntata a portocaliului, evidentiata de o rama care creeaza o opozitie de ton si culoare cu întregul…”. Mai explicit, tehnica elaborarii imaginii functioneaza aici perfect.
Dinamica devine elementul imperativ al acestui stop-cadru, pentru ca mesajul transmis de autor sa aiba un maximum de forta si emotie. De fapt, Seurat exploreaza si exploateaza impactul succesiunii de linii drep-te si curbe asupra ochiului si privirii, care trimit imaginea catre procesare în creier. Ei bine, tocmai aceasta aparenta anomalie, cum este ea în perceptia mentalului, imprima doritul dinamism datorat functionarii legilor obiective ale opticii.
Doua spatii sunt juxtapuse: cel pentru scena si artisti, toate curbe, arabescuri stilizate si spirale, pline de tensiune dinamica, sau chiar de dezechilibru; si spatiul pentru scaune si public, rigid, ortogonal, nemiscat, strict geometric.
Pictura lui Seurat (nefinalizata, din cauza mortii acestuia) este unul dintre exemplele definitorii pentru „coabitarea” dintre artele plastice, respectiv pictura, si arta spectacolului de circ.
Numerosi alti pictori de talie majora au abordat acelasi subiect, completand astfel anvergura remarcabila acestei relatii.
Degas si Daumier, Matisse si Picasso, Derain si Chagall au surprins pe panza fragmente din imensul puzzle reprezentat de micul univers rotund al spectacolului de circ. Mai mentionam însa în mod special lucrarea „Pierrot” a lui Antoine Watteau.
Este vorba despre tulburatorul mit modern al clovnului trist: personajul care face totul pentru a distra publicul si a-l face sa rada, dar care este el însusi, în adancul sufletului, melancolic si alienat.
De ce era acest mit atat de atractiv pentru artisti precum Seurat sau Watteau? O parte a fascinatiei o constituia faptul ca artistii circurilor ambulante traiau la marginea societatii: erau oameni fara adapost, dependenti de vremea buna si de bunavointa publicului. Iar faptul ca se aflau la marginea societatii îi facea vulnerabili.
Artistii se identificau cu acesti oa-meni aflati la marginea societatii. Pictorul care încerca sa vanda lucrari care nu interesau burghezia era ca un clovn: facea tot posibilul sa distreze, sa atinga corzile sufletului si ale constiintei limpezi, dar nu reusea întotdeauna. Mai exact, artistii de circ au devenit echivalentul artistilor plastici, care îi tratau într-un mod aproape autobiografic.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii