Un deziderat vechi al creatorilor de arta este acela de a alatura si de a „amesteca”, pâna în pragul omogenizarii, senzatiile receptorului aflat în contact nemijlocit cu opera de arta. Termenul ce defineste acest demers este sinestezie: capacitatea de a vedea sunete si de a auzi culori.
Extravaganta extrema? Nonconformism împins pâna la limita patologicului, cu scopul bizar de a evada din cotidian?
În domeniul artelor, sinestezia permite reprezentarea irealului, iar transmiterea acestei senzatii îl conduce pe artist sa provoace realitatea la confruntarea pe un teritoriu fluid, prin materializarea unui sentiment. Dar cum se poate face accesibila întelegerea acestui fenomen, ce abordari pot fi si sunt folosite?
Imaginatia, fantezia si, nu în ultimul rând, acel talent nativ ce mocneste în subconstientul si în inconstientul autorului permit aproape fara echivoc patrunderea dincolo de aparente, de contururi si forme, de culori si nuante cromatice, pentru a demonstra fiecaruia dintre privitori ca ratiunea umana se poate manifesta pe arii nelimitate, sfidând legile, matricile si imperativele strict obiective guvernate aproape tiranic de o lume „carteziana”, înrobita celor cinci simturi „oficiale”.
În expozitiile de arta, gustul si mirosul sunt simturile cel mai putin expuse solicitarilor de receptare a mesajului estetic. Un al saselea simt de orientare în labirinturile materiei si trairilor masurabile are capacitatea de a ne trimite explicit în noi sfere de întelegere.
Termenul utilizat în mod curent este unul foarte tehnic, oarecum adaptat situatiei date: instalatie artistica. O sintagma destul de controversata, cel putin din perspectiva traditionalismului în domeniu, deoarece ideea ca – spre exemplu – mirosul poate fi un fel de material „de lucru”, la fel ca marmura, culorile sau sunetele, nu este acceptata decât în parte.
În virtutea educatiei primite si a evidentei obiective, este normal sa consideram ca a privi un tablou sau o sculptura este ceva ce se învata si se lucreaza, însa judecata cu privire la miros este mult mai putin dezvoltata: un lucru oarecare miroase bine sau urât.
Ca o consecinta a deprinderilor, automatismelor si conventiilor induse si impuse de secole si milenii, mirosul în arta este asadar o practica totalmente noua, care suscita curiozitatea, în ideea ca „evadeaza” în afara regulilor, dincolo de constrângerile normalitatii.
Unii artisti au decis sa exploateze aceasta zona, „punând în scena” unul sau mai multe mirosuri.
O alta capacitate pe care o au lucrarile olfactive este de a crea un mediu captivant atotcuprinzator. În unele cazuri, ne scufundam în el, fara macar sa-l vedem, deoarece nu vazul este cel solicitat. Potrivit oamenilor de stiinta, mirosurile sunt mai evocatoare pentru amintiri decât alte sisteme senzoriale, precum vederea, auzul sau atingerea.
Artistul brazilian Ernesto Neto are o reputatie datorata instalatiilor/sculpturilor sale impunatoare, în care se amesteca multe elemente. Opera sa invita privitorul sa completeze experiente senzoriale în aparenta total diferite între ele.
În general, creatiile sale sunt realizate din materiale sintetice, ca polistirenul. Acesta este moale, flexibil si translucid, ceea ce lasa impresia de piele. Neto le administreaza forme organice pe care le întinde, le umple si le strapunge, obtinând astfel diverse efecte vizuale. În unele dintre aceste creatii, el încorporeaza mirodenii, dând o dimensiune senzoriala suplimentara creatiilor sale.
Structurile vizuale graviteaza în jurul unor motive cu tenta suprarealista si futurista, ce înglobeaza însa întrebari, nelinisti, cautari si incertitudini umane vechi de când lumea.
Nu întâmplator, cea mai mare parte a elementelor ce compun instalatiile respective coboara din înaltimi non-dimensionale, fie ca binecuvântare divina îndreptata catre muritorul pribeag, devenit pe neasteptate prizonier al propriilor îndoieli, fie ca un purgatoriu sau ca o capcana similara pânzei de paianjen din care nu exista cale de scapare.
Potenteaza impresia senzoriala si titlurile date structurilor artistice, care nu încearca sa explice, sa detalieze mesajul, ci transmit mai degraba un plus de neliniste, în cautarea de catre receptor a sinelui: Nebunie, Trupul care ma duce departe, Asta-i viata, Stânca tacuta: poarta, casa, gradina, oamenii, Leviathan-Thot, Câta vreme nimic nu se întâmpla, Sarpele gigantic…
Fara niciun fel de îndoiala, aceasta poate fi o modalitate mai precisa de receptare a respectivelor creatii-structuri-instalatii, dar o întrebare ramâne totusi fara raspuns: Oare aceasta este matricea adevarata, nefalsificata, a lumii în care vietuim, si care ne absoarbe pâna la limita identitatii fiecaruia dintre noi?
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii