Intrat într-o semantica foarte complexa, termenul de labirint (de la cuvântul din greaca veche care însemna „a construi cu mult mestesug”) desemna la origine un element foarte clar definit.
În mitologia greaca, era un palat ridicat în Creta de arhitectul si sculptorul Daedalus, la porunca regelui Minos, pentru a-l tine captiv în el pe Minotaur (monstru cu trup de barbat si cap de bovina, nascut din dragostea reginei Pasiphaé cu un taur); altfel spus, o temnita.
În schimb, pentru vechii egipteni însemna un monument subpamântean ce servea drept mormânt pentru o personalitate foarte importanta, fiind alcatuit dintr-o adevarata împletire de coridoare si cai care duceau, în cea mai mare parte, la fundaturi. Se presupune însa ca notiunea în sine are o vechime mult mai mare, de multe milenii.
În prezent, este un nume comun, care desemneaza un loc în care cineva se pierde cu usurinta. El a fost „adoptat” de arta ca un imens tezaur de sensuri si enigme focalizate în esenta pe teoretizarea destinului uman si, nu în ultimul rând, a fatalitatii ce însoteste nesfârsita pribegie, cautare prin lume, pe care o numim existenta si, la un nivel spiritual superior – viata.
Mitul ca atare, asa cum este tradus în vremurile moderne, concepe labirintul ca pe o reprezentare a omului care se pierde pe calea cunoasterii; cunoasterea lumii aflate în afara lui, dar si a lumii aflate în el însusi. Prin urmare, ar simboliza meandrele sufletului uman. Aceasta constituie latura explicita, coerenta a labirintului prezent în creatii artistice. Ea corespunde în cea mai mare masura asteptarilor ratiunii noastre, care oricum este supusa unei provocari majore: ma aflu în inima unui spatiu strain si ostil mie, din cauza necunoasterii lui.
Dincolo de orice filosofie sau religie (ca simbol, labirintul îsi revendica de fapt originile în credinta mistica), arta propune solutii ce pot însemna cu adevarat salvarea omului. Pictura, în mod special, într-o anumita masura sculptura, arta peisagistica ori latura artistica a arhitecturii contin încercarile de raspuns, sugestiile de iesire din labirint. În plus, de câteva decenii li s-a adaugat un domeniu identificat cu o sintagma foarte tehnica: „instalatie artistica”.
Un reprezentant de prima marime este artistul Robert Morris, care s-a jucat întotdeauna cu aceasta notiune, cu sensurile ei mai mult sau mai putin ascunse. Iata cum este descrisa, într-o prezentare critica, provocarea catre vizitatorul devenit mult mai mult decât un simplu privitor, devenit actor si – posibil – „victima” în jocul labirintului: „De la intrare, managementul spatiului surprinde. Un coridor lung, format din scânduri curbate, duce spre spatele încaperii. Peretii de lemn se ridica usor deasupra capetelor. Imensitatea respectivului spatiu este deci imediat perceptibila. Pe tot parcursul acestei curbe lungi, care ne duce în inima încaperii, zgomotele ne ajung de dincolo de pereti despartitori.
La prima bifurcatie a drumului, ceva evident ne loveste mintea. Ne aflam în inima unui labirint în fundul caruia sunt ascunse câteva camere întunecate, cu lucrarile lor (…) Multe dintre aceste piese constituie metafore puternice pentru societatea actuala, pentru impasul ei, diversiunile si rasturnarile sale, caile sale multiple care duc toate într-un impas, pentru aceasta pierdere de orientare ce ne caracterizeaza vietile si genereaza anxietati si temeri. Prima, cea imediata închiderii intrarii, contrazice nevoia naturala a corpului nostru de a simti spatiul, de a se desfasura liber în jurul lui.
Mintea noastra cauta mereu situatii în care spatiul, teritoriul geografic si emotional se prezinta ca o totalitate coerenta. Or, labirintul reprezinta tocmai antiteza. A doua scara, mai subtila, este si mai înfricosatoare…”
Fiecare labirint evoca un univers fara sfârsit, care se desfasoara cu meandrele sale, cu falsele sale rascruci, cu propunerile sale înselatoare.
Aceasta imensitate, acest nereprezentabil, acest neasimilabil forteaza pe fiecare om sa-si întrevada propria limitare, trista sa conditie de creatura animata, incapabila sa înteleaga o notiune abstracta: infinitul.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii