Semnificatia Pastelui poate fi înteleasa si privind operele de arta, iar de-a lungul secolelor, creatorii si-au pus în joc toate calitatile si capacitatile, credinta si energia, pentru a ne arata ceea ce nu am fi observat fara reprezentarile lor.
În felul lor, artistii sunt si teologi, însa în ultima suta de ani, canoanele artistice medievale – când Biserica impunea, practic, tematica picturilor (de sevalet si murale) si a majoritatii sculpturilor – au fost convertite în subiecte laice, nu de putine ori cu conotatii detasate de religie, ba chiar cu nuante asa-zis „pagâne”, dar revenind cumva la o caracteristica originara a marii sarbatori pascale în sine.
Înca din Evul Mediu, artistii au oferit perspective multiple asupra misterului Pastelui. Lista ar fi lunga pentru a enumera capodoperele lui Fra Angelico, Piero della Francesca, Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci, Rafael, Titian sau Rembrandt.
Ne referim doar la trei toposuri esentiale în reprezentarea Pastelui, ulterior atasând acestor sugestii alte câteva elemente edificatoare din artele plastice moderne.
În anul 1305, în Bizant, lânga zidul lui Constantin, mergem la Biserica „Sfântul-Mântuitor-în-Chora”, construita în secolul V, pentru a privi uimitoarea fresca a lui Iisus coborând în limb si pornind el însusi sa-i caute pe Adam si Eva, pentru a-i salva din Iad. Apoi, la Padova, vedem ciclul pe care Giotto l-a pictat în Capela Arena. Artistul devine un povestitor pentru a revizui teologia în ceea ce reprezinta capodopera maturitatii sale. Important este ca frescele din Padova dateaza din 1305, fiind contemporane cu cele ale Bizantului. În Alsacia, retablul Isenheim, creat 200 de ani mai târziu, este poate cea mai uluitoare viziune despre Hristos ridicându-se viu în slava din mormântul sau, în dimineata de Pasti.
Daca în principiu scenele cele mai importante sunt arhicunoscute si oarecum banalizate ca imagine în mentalul colectiv, nu de putine ori identificam la mari pictori interpretari personale aproape socante. De pilda, din anii 1520 dateaza mai multe variante ale Rastignirii, în viziunea lui Matthias Grünewald.
Istoricii, criticii, dar si publicul au observat la acestea o „deviere” de la canoanele bisericesti: trupul rastignit al Mântuitorului nu este aureolat de sfintenie si nici atât de frumos în moarte, asa cum este reprezentat aproape întotdeauna, ci are atât structura, contururile, cât si nuantele de culoare specific ca-daverice, elemente care i-au atras autorului critici, dar care nu afecteaza câtusi de putin valoarea operei de arta în sine.
Sa mentionam si o viziune asupra Pastelui total nonconformista, însa care poate sa faca trimitere la originile precrestine ale marelui eveniment biblic. Din 1938 dateaza pictura lui Paul-Emile Pissarro „Les Vacances de Paques”, dominata de un sentiment de descatusare într-o atmosfera de excursie si de cabaret, unde pare ca totul este permis si nimic nu mai poarta pecetea sfinteniei.
Trei decenii mai târziu, pe o linie oarecum asemanatoare, inconfundabilul Marc Chagall plaseaza Pastele în atmosfera onirica „multiramificata” care l-a consacrat. Sigur ca, pe alocuri, regasim obligatoriu unele simboluri ale Pastelui religios, dar ele par vulgarizate de însasi prezenta umana. De pilda, Adam si Eva calaresc împreuna cocosul vestitor al lepadarii de Iisus, îngerul care încearca zadarnic sa impuna cât de cât o ordine în tot acest haos sfideaza chiar el o lege a regnului sau, oamenii se ospateaza si beau într-o atmosfera sumbra de cenusiu închis.
Foarte pe scurt, artistii care au abordat subiectul Pastelui de-a lungul timpului nu s-au lasat captivi ai dogmelor si canoanelor religioase, ci au reprezentat momentul sacru exact asa cum se manifesta în realitate prin intermediul oamenilor – fiinte muritoare alcatuite din putina „materie” divina si foarte multa eliberare instinctuala în efemer.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii