Una dintre intrebarile referitoare la cel de-al Doilea Razboi Mondial la care istoricii se straduiesc de decenii intregi sa ofere raspunsuri, vizeaza momentul precis cand sortii conflictului au incetat sa mai favorizeze blitzkriegul nazist, inclinand de partea Aliatiilor. Unii leaga acest moment de esecul germanilor de a face din Mediterana un Mare Nostrum, in 1942, prin campania lui Rommel in Africa; altii considera ca decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietica l-a dus la pierzanie, in vreme ce exista voci care pretind ca declaratia de razboi adresata, ca provocare inutila, Statelor Unite, a pecetluit soarta Celui de-al Treilea Reich. In fine, o a patra opinie se refera la momentul bombardarii Londrei in noaptea de 24 spre 25 august 1940.
Astazi, numerosi cititori pasionati de istorie ar putea considera ca, in contextul „bataliei Angliei”, prin care Hitler urmarea sa aiba superioritatea in spatiul aerian pentru a putea lansa cu succes ofensiva terestra asupra insulelor britanice, atacarea Londrei a fost un gest firesc. Dar ei uita ca, inainte ca duelul aerian sa inceapa, Hitler declarase in mai multe randuri ca nu va ataca direct capitala britanica fara sa fie provocat. Marea Britanie era una dintre putinele tari pe care el le considera civilizate si pe ale caror civili nu dorea sa-i bombardeze, pentru ca nu erau niste „suboameni” precum popoarele slave sau alte natii. Mai tarziu, el va protesta chiar vehement fata de bombardarea de catre Aliati a tintelor civile din Germania, act pe care il considera „barbar”. Pana si in testamentul lui, scris cu o zi inainte de a se sinucide, liderul nazist deplangea soarta acelor „sute de mii de femei si copii mistuiti de bombe in orasele lor.” Este cert ca Hitler admira Marea Britanie si manifesta chiar un complex de inferioritate fata de aceasta natiune mica, dar ambitioasa, care reusise, la un moment dat, sa domine un sfert din intreaga suprafata a planetei. Este la fel de sigur ca el n-a dorit niciodata sa provoace Londra si a facut multa vreme demersuri pentru a castiga macar neutralitatea britanicilor.
Chiar si „fuga” adjunctului sau, Rudolf Hess, in Scotia, a fost, dupa cum releva documente recent date publicitatii, o ultima solutie incercata de Führer de a-l convinge pe Churchill sa ajunga la o intelegere. In aceste conditii, intrebarea se impune de la sine: ce anume l-a determinat pe Hitler sa ordone aviatiei Luftwaffe sa bombardeze Londra, in noaptea de 24 spre 25 august 1940? Raspunsul este cat se poate de simplu, desi poate parea socant: Hitler nu daduse, in acel moment, dispozitie ca Londra sa fie bombardata! Pur si simplu un escadron de avioane germane confundase Londra, catre care fusese trimis cutiuta si isi aruncase toata incarcatura exploziva asupra capitalei britanice. Vestea ca Londra a fost atacata a provocat stupoare in intreaga lume. Winston Churchill si-a dat seama ca trebuie sa actioneze rapid pentru a prelua initiativa de la germani. Ca atare, a ordonat aviatiei regale sa bombardeze Berlinul, ceea ce aceasta a si facut, in seara zilei de 25 august. Desi bombardamentul nu a fost incununat de succes, berlinezii au simtit, pentru prima oara, in cursul razboiului, spaima provocata de sunetele asurzitoare ale alarmelor antiaeriene si s-au grabit sa se ascunda prin adaposturi.
Atacul asupra civililor i-a salvat pe militari
Pentru Hitler a fost o umilinta de nesuportat, mai ales ca generalii sai il asigurasera ca niciodata britanicii nu vor reusi sa-si trimita avioanele deasupra capitalei. In jurnalul lui, Goebbels isi amintea acele clipe: „Hitler era nervos. A promis ca va repeta aceste raiduri noapte de noapte, pana cand britanicii se vor satura de teroarea nocturna. Führerul imi impartaseste opinia, crezand, ca si mine, ca acum trebuie atacate tinte civile, centre culturale si asezaminte de sanatate. E singura cale de a-i pune la respect pe britanici. Am mai spus-o: ei sunt un gen de oameni cu care nu e bine sa stai de vorba decat dupa ce le-ai smuls mai intai dintii”. Furia lui Hitler se datora mai ales neputintei lui de a demonstra poporului german ca Wehrmachtul si, in primul rand, Luftwaffe, sunt invincibile. Dar decizia lui de a continua bombardamentul, inceput dintr-o eroare, asupra Londrei, avea sa aiba consecinte de amploare. La finele lui august, avioanele Luftwaffe si-au intensificat atacurile asupra aeroporturilor britanice, pentru a elimina posibilitatea apararii insulei in eventuali-tatea planuitei invazii terestre. Incapabil sa rastoarne superioritatea aeriana a experimentatilor piloti de vanatoare si bombardament ai Royal Air Force, Göering decisese sa le distruga acestora bazele de la sol pentru a nu se face de ras in fata lui Hitler si a poporului german. Tactica lui a adus grave prejudicii fortelor aeriene britanice, care s-au confruntat cu cele mai dificile incercari, din tot cursul razboiului. Pe masura ce aeroporturile militare britanice din estul si sud-estul Angliei erau distruse, devenea tot mai clara necesitatea retragerii si regruparii fortelor in nord si vest
Un scenariu de cosmar
Si totusi, chiar atunci cand aviatia militara britanica era in pragul colapsului, a venit decizia lui Hitler de a-si concentra eforturile pe distrugerea tintelor civile si evitarea, pentru o perioada, a celor militare. A fost un respiro crucial pentru pilotii avioanelor englezesti Hurricane si Spitfire, ca si pentru constructori, care au avut timp sa repare pistele de decolare, grav avariate de bombardamentele germane. In scrisorile trimise acasa de piloti britanici, acestia isi exprimau sentimentul de usurare fata de decizia lui Hitler de a cruta, temporar, tintele militare.
Orasele britanice au platit atunci un tribut greu, dar tocmai acest sacrificiu a permis redresarea fortelor aeriene ale tarii. Pe 24 august 1940, Germania ar fi avut inca sansa sa triumfe in „batalia Angliei”, daca ar fi continuat sa vizeze tintele militare ale britanicilor. Zdrobirea Royal Air Force ar fi putut permite invadarea insulelor in luna septembrie, asa cum se preconiza in Operatiunea Leul de Mare, gandita de strategii lui Hitler. Desigur, asaltul propriu-zis asupra insulelor britanice ar fi implicat, mai intai, depasirea unei alte bariere formidabile si anume puternica flota de razboi a Regatului Unit, dar si acest lucru ar fi fost posibil, gratie razboiului submarin preconizat de amiralul german Karl Donitz. Iar in conditiile in care Franta, deja umilita, nu mai reprezenta un pericol, iar Marea Britanie, invinsa la ea acasa, ar fi fost nevoita sa ceara pace, in conditiile mentinerii neutralitatii Americii, Hitler si-ar fi putut concentra toate fortele impotriva Uniunii Sovietice, evitand astfel cel mai mare cosmar al comandantilor militari germani din toate timpurile: razboiul pe doua fronturi. Cu un Stalin lipsit de sprijinul Aliatilor occidentali, dupa evenimentele din Pearl Harbour, Germania ar fi avut deja cea mai mare parte a masei de uscat euroasiatice sub controlul ei. Din fericire, o eroare de navigatie, urmata de bombardarea unei tinte gresite, au impiedicat acest scenariu si au salvat lumea din ghearele tiraniei hitleriste…
GABRIEL TUDOR
Comentarii