Cabinetul secret din cenusa Vezuviului

          În Muzeul arheologic din Neapole, Italia, existã un compartiment mai aparte care ascunde un mic patrimoniu cu un pronuntat caracter erotic, adesea socant, exponatele fiind exhumate din cenusa Vazuviului. Din motive lesne de înteles, aceastã sectie a muzeului a fost deseori închisã.

          În Muzeul arheologic din Neapole, Italia, existã un compartiment mai aparte care ascunde un mic patrimoniu cu un pronuntat caracter erotic, adesea socant, exponatele fiind exhumate din cenusa Vazuviului. Din motive lesne de înteles, aceastã sectie a muzeului a fost deseori închisã. Erotismul face, totusi, parte din cultura civilizatiilor antice – si din viata noastrã cea de toate zilele – fiind deseori asociat cu sacrul. În Orientul Apropiat, Egipt, India, Grecia… Ceea ce e mai greu de înteles, oricât de departe am naviga în lumea fantasmelor noastre erotice, este cã în evul mediu scenele erotice se regãsesc chiar si în capelele catedralelor. Astãzi, Cabinetul secret al Muzeului din Neapole este deschis. Revista francezã „Sciences et Avenir” a realizat un dosar pe tema erotismului civilizatiilor antice. Punctul de plecare, pentru întelegerea spiritului civilizatiilor acelor timpuri, îl constituie cele 200 de piese erotice descoperite în Pompei si achizitionate de Carol al III-lea de Bourbon în 1748 care s-a strâmtorat financiar pentru a-si procura clipe de reverie din contemplarea exponatelor. Amulete, sculpturi în bronz, potire, fresce pe care le-a gãzduit în palatul sãu de la Portici. Probabil cã monarhul s-a plictisit repede de privelistile licentioase, din moment ce a acceptat ca intimitatea sa din Cabinetul secret sã fie dezvãluitã vizitatorilor din întreaga Europã. În 1875, Directorul santierului arheologic din Pompei reuseste sã-l convingã pe regele Victor Emanuel sã-i cedeze o parte din aceste opere pentru a forma o colectie de „documente antropologice” legate de erotismul antic de care se putea bucura doar o elitã a expertilor de artã.
          
          Panglicari si lozincarzi
          
          Scandaloasele exponate care au încins spiritele europenilor constituie oare imagini fidele ale universului senzual al Romei antice? Dacã am supralicita cuvintele de ordine care reglementau comportamentul moral al romanilor: disciplinã, respect, fidelitate, rãspunsul ar fi, categoric, nu! Cu atât mai mult, cu cât acestia, de la plebei la patricieni, nu pierdeau nici un prilej pentru a-si manifesta oficial dispretul fatã de pasiunea carnalã pe care o considerau degradantã. Incredibila cantitate si diversitate a obiectelor, sculpturilor, frescelor cu caracter erotic exhumate din cenusa Vezuviului, dezvãluie însã faptul cã, dincolo de slogane, înclinatia romanilor pentru voluptate si desfrâu era evidentã. O înclinatie pe care avocatii moralitãtii romane au încercat sã o plaseze mai degrabã în domeniul imaginarului decât al comportamentului real. Este drept cã o parte din obiectele respective aveau o semnificatie magicã, fiind folosite ca amulete purtãtoare de noroc. Romanii aveau, de pildã, obiceiul de a aseza în mijlocul grãdinii statuia unui satir sau a unui Pan în erectie pentru a-i îndepãrta pe hoti si pentru a-i ocroti pe locatari de actiunea spiritelor malefice.
          
          Moralitate si decadentã
          
          Prin secolul al XVIII-lea, obiectele cu caracter erotic au fost distruse în mare parte, imediat dupã ce au fost descoperite. Mai ales cele care reprezentau personaje mitologice asociate fiintelor umane în pozitii indecente. Din fericire, adrenalina acestei furii „iconoclaste” nu i-a cuprins si pe arheologii care au sãpat în ruinele acoperite de tuf vulcanic din Pompei sau Herculanum si care s-au gândit cã nu e un pãcat prea mare sã ofere posteritãtii posibilitatea cunoasterii acestor frivolitãti. Frescele erotice descoperite în vilele patricienilor din aceste orase romane se aflau de regulã în ultima camerã, o „camerã secretã” numitã cubicula, destinatã zburdãlniciilor extraconjugale. Un lucru obisnuit pentru acele vremuri în care sotul avea dreptul „moral” sã întretinã relatii sexuale cu sclavele din casã. Dar nu numai patricienii se puteau bucura de asemenea privelisti, ci si oamenii de rând. Bãile publice, lupanarele si alte localuri publice erau decorate cu scene erotice ce compromiteau, fãrã îndoialã, sensurile nobile ale artei dar deschideau perspective atractive fantasmelor erotice.
          În fond, aceste „rãtãciri”, vizuale nu trebuie judecate rigid. Romanii nu beneficiau de ereziile din mass media actualã, în „Playboy”, „Plai cu boi” sau filmele xxx, nocturne, de genul „Emmanuelle”…
          Si totusi romanii erau blindati ca într-o falangã de principii morale. Reprezentarea artisticã a erotismului din lupanare se afla însã într-o contradictie cu principiile fundamentale care le reglementau viata: datoria profesionalã, moralitatea, controlul sentimentelor si instinctelor prin constiintã, etica stoicismului care stipula faptul cã omul este un luptãtor ce îsi face drum prin viatã cãlãuzit de constiinta rationalã.
          
          Si japonezii tot de la Râm se trag…
          
          Într-un interviu televizat, un om de afaceri japonez, echilibrat, prezentabil, serios dar cu un aer inocent-jovial, a fost întrebat de reporter: „Ce reprezintã pentru majoritatea poporului nipon si, în special, pentru dumneavoastrã, dragostea fizicã”? Omul a rãspuns putin jenat dar sigur pe el: „Un procedeu prin care…” Aceastã distantã glaciarã fatã de sexul frumos, de angelul radios, de floarea albã din cires, e de-a dreptul oripilantã pentru inimile noastre europene. Dacã japonezii au totusi o scuzã tinând cont de ADN-ul lor de tip samurai si kamikaze, e de neînteles mentalitatea unui popor care a lãsat semintiilor europene cel mai important patrimoniu de sensibilitate de pe Pãmânt. O sensibilitate revãrsatã, nu în ultimul rând, asupra sexului frumos.
          
          La cratitã si… în pat
          
          Strãmosii nostri latini nu se dãdeau în vânt dupã ideile romantioase, considerând cã a face curte unei femei este o formã de sclavie, dureroasã si rusinoasã. Un adevãrat roman trebuia sã-si cultive independenta si autoritatea, refuzân- du-si pasiunile clocotitoare care i-ar fi putut stirbi acest statut. Sã nu fi primit nici o femeie romanã un buchet de tuberoze sau o casetã cu cosmetice din partea unui bãrbat? Sau o mãrturisire de amor în metru antic? Se pare cã nu, exceptând unele cazuri, pânã în secolul al XIII-lea când prejudecãtile masculine îsi pierd din virilitate iar sângele curtezanilor începe sã clocoteascã în sonete rãvãsitoare si galanterii parfumate cu lacrimi…