Ca personaj de film, vampa – sau altfel spus femeia fatala – este una dintre cele mai vechi creatii ale cinematografiei. Imaginea sa a aparut pentru prima data pe ecrane în 1914: frumusete fatala, privire fascinanta, senzualitate orientala, calitati care atrag ca un magnet, dar care, în acelasi timp, împing spre ruina, dezastru sau moarte.
Ca personaj de film, vampa – sau altfel spus femeia fatala – este una dintre cele mai vechi creatii ale cinematografiei. Imaginea sa a aparut pentru prima data pe ecrane în 1914: frumusete fatala, privire fascinanta, senzualitate orientala, calitati care atrag ca un magnet, dar care, în acelasi timp, împing spre ruina, dezastru sau moarte. De-a lungul secolelor, literatura în primul rând a mizat mult pe acest tip de personaj, dar cinematograful, mai mult decât oricare dintre celelalte arte, avea sa-si faca din vampa un punct maxim de atractie, cu mii de protagoniste celebre, în variante permanent ajustate în functie de evolutia societatii.
Primul sarut pe ecran
Publicul care asista la proiectia filmului este zguduit de o scena incredibila care se deruleaza pe ecran: chipul unei femei se transpune de emotia pricinuita de prezenta unui barbat cu barba, apoi buzele lor se contopesc într-un sarut ascuns întrucâtva de mustata si barba actorului. Asista de fapt la primul sarut cinematografic. Era în 1896, la New York. Interpretii secventei uluitoare din perspectiva publicului erau Jones C. Rice si May Erwin, care ulterior au devenit celebri jucând în „The Widow Jones”, realizat de William Heise. Reactia spectatorilor n-a scapat neobservata de… „producatorii” de la acea vreme, de început al aventurii cinematografice. Era clar, cinematograful avea capacitatea revolutionara de a înregistra direct trupul si chipul uman, în miscare, gesturile, sentimentele, tandretea sau monstruozitatea… si putea sa restituie toate acestea pe ecran, în întunericul din sala de proiectie a filmului, în fata unui grup de oameni legati prin circulatia undelor emotionale pe de-o parte intime, pe de alta colective. Si ce putea fi mai pregnant emotional decât sa se ofere mai multor spectatori deodata o imagine fantasmatica a unei femei aflata într-o extraordinara proximitate cu publicul. Efectul fusese verificat chiar cu primul sarut cinematografic.
Femeia fatala are 86 de ani
Vampa din cinematografie, ca simbol al magnetismului erotic, are nume, data de nastere si tara natala: Theda Bara, 1914, America. Femeia care a dat viata pentru prima data acestui tip de personaj conceput special pentru filmul „A Fool There Was” al lui Frank Powell, se numea in realitate Theodosa Goodmann. Metamorfozata în Theda Bara, ea este considerata primul star creat „piesa cu piesa” de si pentru cinematograf.
Pâna atunci, filmele foloseau mai ales celebritatile deja cunoscute de public de pe scenele de teatru, de vodevil, de café-concert sau chiar de circ. Dar iata ca primul star de cinema s-a nascut nu pe umerii unei celebritati, caci pentru a crea personajul vampei a fost aleasa o actrita de mâna a treia, total necunoscuta, e vorba de Theodosa Goodmann. Exact cum se procedeaza si azi în confectionarea starurilor, actritei i s-a dat un nume nou, de vedeta (Theda Bara), i s-a conceput o biografie incitanta care a fost data publicitatii (s-a spus ca este fiica unui artist francez si a unei printese arabe, ca a fost crescuta la umbra piramidelor si asa mai departe).
Tot atunci, pentru prima oara, cuvântul „vampa” s-a folosit într-o campanie publicitara. Ideea de a fi astfel denumita s-a inspirat dupa piesa de teatru a lui Rudyard Kipling – „Vampirul”, adaptata pentru film. Imaginea vampei atunci creata a batut în cuie pentru mult timp reperele acestui personaj: privire cu mare putere de fascinatie, sustinuta de efectul tenebros al ochilor pregnant conturati cu fard negru, costumatie extravaganta sugerând senzualitatea orientala, accesorii supraabundente – de preferinta perle si pietre pretioase, tendinta spre exhibitionism, afectare în gesturi si comportament, lipsa naturaletii, cultul pentru iubire, destin fatal.
De la prototip la productia de serie
Imediat dupa lansarea acestui personaj impregnat de conotatii erotice, cinematograful american a fost invadat de o… armata de vampe. Olga Petrovna a reluat rolul interpretat de Theda Bara în „The Vampire” (1914), Valeska Surat a aparut în „Idolaters” (1917)…, culminându-se cu Pola Negri în „Passion” si „One Arabian Night” (1920). Theda Bara si-a continuat la rândul ei cariera de vampa turnând film dupa film între 1915 si 1918: „Carmen”, „Romeo si Julieta”, „Cleopatra” „Salomea” etc. De fapt, folosind aceste vrajitoare ale sufletului, America încerca sa estompeze suferintele si ranile înca vii provocate de primul razboi mondial. Divele din Europa bat vampele din America O singura tara a cunoscut un fenomen comparabil cu cel din America: Italia, creatoare de dive. Furia nasterii divelor începuse în 1913 cu Lyda Borelli si s-a atenuat abia în 1921, când Leda Gys a oferit spectatorilor ultima sa aparitie. Dar toata aceasta perioada a avut o regina a divelor, pe faimoasa Francesca Bertini care era de departe mult mai sofisticata, mai deliranta, mai melodramatica, pe scurt „mai artista” decât suratele ei de peste Atlantic.
Numele vampelor: obligatoriu din patru silabe
America îsi vede vampa în pericol. Diva italiana face mai multe victime. Hollywood-ul (creat în 1908) se dovedeste vigilent din frageda pruncie. O data razboiul încheiat, îsi cheama armata de seducatoare pentru noi ordine de lupta. Planul de atac fusese deja elaborat: o parte din filmele americane se vor concentra pe modelarea de femei ideale, dar în acelasi timp ispititoare. Aura lor ademenitoare se va construi dupa retete noi, bazate pe un limbaj cinematografic mai subtil (iluminari ale fetei sau siluetei, machiaj mai putin artificial, gesturi mai naturale). Cu „linii tehnologice” modernizate si adaptate momentului, fabrica de femei fatale îsi continua productia. Numele reale ale actritelor sunt masacrate fara mila astfel încât sa ajunga sa fie formate din patru silabe, cu rezonanta timbrata si nuanta arabo-slavo-scandinava, cât mai usor de retinut de spectatorii din orice tara. Barbara Chalupiec devine Pola Negri, Gisele Schittenhelm se transforma în Brigitte Helm, Greta Gustafson se modifica în Greta Garbo, Catharine Williams ajunge Myrna Loy…
Durata de viata: maximum 10 ani
Destinul femeii fatale a fost dintotdeauna pe de-o parte invidiat, pe de alta deplâns. Invidiat pentru aura stralucitoare care se creeaza în jurul lor. Deplâns, mai ales de vedeta-vampa, pentru ca statutul de star în mare voga nu dureaza mai mult de maximum 10 ani. Asa a fost conceput de la bun început. Theda Bara a facut furori între 1914 si 1918, Mae Murray a domnit între 1917-1926, Clara Bow a fost femeia fatala a anilor 1922-1932, Louise Brooks a fascinat între 1926-1936, Jean Harlow a încântat publicul timp de un deceniu, adica între 1928-1938, Mae West a fost asa-zis sex-simbol timp de cinci ani, între 1932-1937, iar lista ar putea continua. Greta Garbo poate fi considerata o exceptie, ea a înregistrat nu mai putin de 13 ani de glorie si, probabil marcata de conceptia din vremea respectiva, a optat pentru o retragere voluntara din cinematografie în 1939. Divina a considerat ca timpul sau se epuizase.
Un razboi cu nuanta pacifista
Indiferent de actrita care interpreta rolul, femeia fatala încarna aceasi promisiune: visul american. Motiv pentru care imaginea asa-zisei vampe a fost partial modificata: ea a fost întrucâtva eliberata de fatalitatea ei sumbra, de puterea de seductie malefica, apta sa duca lumea barbatilor catre pieire.
De fapt, înca de pe atunci lipsit de prejudecati, Hollywood-ul a simtit ca e momentul sa transforme vampa în diva, inspirându-se în buna masura dupa modelul cinematografului european (de fapt, italian), caruia, evident, i-a adaugat noi elemente. În deplin acord cu aspiratiile societatii, au oferit ideii de femeie fatala statutul echivalent unei meserii asumate si practicate în deplina cunostinta de cauza, rod al talentului incontestabil în arta dramatica. Cu alte cuvinte, se merge pe ideea constientizarii publicului ca vampa, diva sau femeia fatala sunt fictiuni, care nu trebuie sa reprezinte neaparat un ideal în lumea reala. Paradoxal si intuitiv totodata, cinematografia supranumita „masina de creat iluzii” a simtit nevoia ancorarii în realitate: actritele distribuite exclusiv în rol de vampe ale anilor ’30-’40, cum ar fi Lilian Gish, Asta Nielsen, Mary Pikford, au fost supuse unor reguli stricte din punct de vedere al vestimentatiei, al expresiei gesturilor si mimicii, al limitarii conotatiei erotice în destinul personajelor. Starul exprima mai putina melancolie perdanta, mai putina putere de distructie; Marlene Dietrich este prototipul perfect al acelei perioade – un amestec destul de sofisticat de ingrediente de tipul Înger, Venus, Putere Dominatoare, Privire Melancolica, Voce Aspra, Solduri si Picioare de Vis…, toate folosite în 45 de creatii cinematografice impresionante, puse în scena de cei mai mari regizori ai epocii respective. Este perioada asa-numitei „golden-girl”.
Vampa exhibitionista
Cel de-al doilea razboi mondial a impus un nou tip de femeie fatala, menita sa satisfaca frustrarile sexuale si fanteziile erotice ale soldatilor aflati departe de iubitele sau sotiile lor: fete dolofane cu fese rotunde, adesea îmbracate sumar, doar cu maiouri sau costume de baie… Este perioada fabricarii de vedete „pin-up girl”, dominata de exhibitionism, specifica anilor ’40-’50. Indiferent de succesul de care se bucura, multe din protagonistele acelor ani sunt exasperate de imaginea sub care evolueaza. Celebra Rita Hayworth, cea mai faimoasa „pin-up girl”, reuseste sa evadeze, refugiindu-se în bratele lui Orson Welles, pe pltourile de filmare dominate de alte conceptii. La rândul sau, Marlyn Monroe, personaj mitic al cinematografiei mondiale, simte ca se sufoca sub povara rolurilor sale de blonda irezistibila dar idioata si încearca sa gaseasca drumul spre veritabilele staruri.
O femeie a timpurilor sale
În fine, la sfârsitul anilor ’50, europenii au creat-o pe Brigitte Bardot, considerata primul si singurul star al cinematografiei moderne prin care asa-zisa femeie fatala se identifica de fapt cu „tânara femeie a timpului în care traieste”. Cu alte cuvinte imaginea Vampei nascute în 1914 este total îngropata. De altfel, aproape imperceptibil, Vampa initiala fusese devorata de propriul sau public: femeia aceea devastatoare, de o frumusete triumfala si fatala, devine impopulara atât pentru barbatii pe care îi umileste si îi devoreaza, cât si pentru femeile care se simt caricaturizate prin acest prototip. Cade asadar în desuetudine, ridiculizata de noua societate de consum. Apropierea de sfârsitul secolului XX impune femeia care pretinde drepturi egale cu ale barbatului, care stie sa-si puna în valoare si trupul si mintea si care aspira înainte de orice la demnitate. În cinematografie, indiscutabil femeia e mândra daca i se aplica eticheta de sex-simbol (termenul folosit în prezent), dar, în fond, ea aspira la recunoasterea statutului de Actrita.
Care sunt filmele care pot câstiga mult râvnitele trofee?
În sfârsit, nominalizarile la editia de anul acesta a Oscarurilor au fost...
Comentarii