Fascinatia exercitata de pietrele (semi)pretioase si credinta in virtutile lor exceptionale i-au indemnat pe savantii Antichitatii dar mai ales pe cei din Evul Mediu sa le studieze, sa le piseze in creuzet, amestecandu-le cu diverse produse si sa observe efectele lor, in special, in cazul unor maladii. Rezultatele studiilor si experimentelor au fost transpuse in lapidarii (tratate despre proprietatile curative si magice ale pietrelor). La sfarsitul primului mileniu, cultura izvorata din credintele legate de virtutile curative si supranaturale ale pietrelor (semi)pretioase a inceput sa se diferentieze. Se poate vorbi de doua directii: crestina si pagana. In prima categorie se incadreaza, de pilda, celebrul Lapidariu crestin bazat in mare parte pe Apocalipsa dupa Ioan si pe textele legate de cele douasprezece pietre ale temeliilor Ierusalimului celest (un concept), care a facut obiectul numeroaselor interpretari religioase si alegorice.
In secolul al XII-lea, episcopul francez Marbode de Rennes (1035-1123) a redactat lapidariul Cartea pietrelor, unul dintre cele mai faimoase aparute in Evul Mediu, in care asociaza virtutile lor terapeutice cu cele magice – o parte fiind destinata femeilor, cealalta, barbatilor – in functie de gen, forma, culoare… De pilda, este scoasa in evidenta capacitatea smaraldului de a conferi potenta, a opalului de a trata maladii oculare, a altor pietre de a vindeca maladiile sexuale ale femeii, icterul si afectiunile vezicii biliare, cele ale gatului, de a sfarama calculii biliari si renali, de a intari gingiile si a conferi luciu smaltului dintilor… Este amintita si dracontita, aflata in craniul… dragonilor!, care avea virtuti magice etc. In secolul al XIII-lea, preferintele occidentalilor se indreapta in special spre pietrele de culoare albastra care, printre altele, aveau capacitatea de a vindeca bolile sangelui.
Pentru a fi cat mai eficace, pietrele trebuiau sa fie utilizate – diferentiat – respectandu-se anumite proceduri prealabile: trebuiau frecate in palme; pisate si macerate in vin etc. Unele pietre pisate, amestecate cu apa, lapte, sange, aloe, bere, apa de trandafiri etc. aveau reputatia unui panaceu. Alte prafuri din piatra amestecate cu grasime erau folosite pentru a vindeca ranile s-au pentru a neutraliza efectul intepaturii de scorpioni. Se recurgea si la arderea pietrelor pentru a facilita eliberarea emanatiilor terapeutice. Credintele in puterile tamaduitoare exagerate ale pietrelor si, evident, in cele miraculoase, vor disparea odata cu dezvoltarea stiintei. Nu va disparea insa si interesul pentru ele. Numerosi cercetatori le vor studia, clasa, elaborand lucrari ample extrem de captivante.
Cele douasprezece pietre ale Apocalipsei
Se spune ca temelia Ierusalimului celest – locul sacru in care crestinii "veneau" sa-si "traiasca eternitatea" (inexistent, asa cum am sugerat, in realitate) ar fi fost constituita din jasp, safir, caledonie, smarald, sardonix, sardoniu, crisolit, beriliu, topaz, crisopraz, hiacint si ametist. In lapidariile aparute dupa Antichitate, descrierea valorilor religioase ale acestora era facuta in functie de fiecare piatra (culoarea avand un rol primordial).
DORIN MARAN
Comentarii