Apeductele au ajuns pana in castelele construite in zonele inalte ale Romei si ale altor orase. Distributia apei sub presiune era binevenita, locuitorii nemaifiind pusi in situatia de a sapa puturi adanci, cu eforturi considerabile. Apeductele erau construite, alternativ, pe orizontala si in panta pentru a asigura scurgerea apei. Imbinarea conductelor in zona sectiunilor in care planul devenea inclinat presupunea o tehnica eficace de nituire care sa asigure o etanseitate perfecta. Totul erau calculat in asa fel incat presiunea apei sa ajunga la aproximativ 2 bari si sa asigure necesarul de apa cetatenilor, in permanenta, indiferent de anotimp.
In castelul din Pompei aflat la 34 de metri deasupra celei mai joase zone, presiunea apei a sistemului de distributie ajungea la doi bari (in conditiile actuale nu depaseste 5 bari) indiferent de anotimp. Sistemul de apeducte se va extinde pe masura dezvoltarii oraselor si a industriei.
Geniul constructiv al romanilor si-a pus amprenta si asupra constructiei de tuneluri, unele fiind sapate de-o parte si de alta a unui munte – reducandu-se costurile si timpul de efectuare a lucrarilor – care se reuneau in spatele acestuia. De retinut faptul ca realizarea uneltelor necesare a fost inspirata in mare parte din cele proiectate de savantii greci, Heron din Alexandria fiind cel mai ingenios.
Dintre toate lucrarile civile realizate de romani, podurile folosite pentru amenajarea drumurilor si instalarea apeductelor sunt cele mai impresionate. Au fost construite aproximativ 1600, multe dintre ele fiind functionale si azi. (Cel mai lung, construit sub domnia lui Constantin I, peste Dunare, avea o lungime de 2,5 kilometri!) Podurile erau fixate pe socluri din blocuri uriase din stanci fasonate, legate cu crampoane din lemn sau din metal, asigurandu-se astfel coeziunea ansamblului.
In unele cazuri se foloseau structuri de caramizi legate cu mortar sau structuri din beton, fabricat din var, cenusa vulcanica, pietris si tigla sfaramata, dupa o reteta egipteana. Betonul era folosit si pentru fixarea stalpilor podurilor. In raurile in care adancimea apei le permitea, constructorii ridicau cofraje din lemn in care turnau beton pentru fixarea stalpilor de sustinere ai podului, cu ajutorul unor masinarii. Intre blocurile de sustinere erau amplasate crampoane de lemn sau metal pentru a asigura stabilitatea acestora in cazul in care se produceau seisme ori surparea terenului de sub fundatia uneia dintre structuri. S-a constatat faptul ca cele mai multe poduri au rezistat in urma acestor fenomene, in special a seismelor. Inca o dovada a geniului constructorilor romani.
DORIN MARAN
Comentarii