O coplesitoare provocare a secolului XX o reprezinta opera suprarealistului belgian René Magritte (1898-1967), un maestru al ironiilor de mare finete si al jongleriilor cu absurdul. A fost un adevarat „confrate” cu giganticul Dalí – cu care nu a avut, totusi, niciun contact –, dar care a reusit sa-si creeze propria „planeta a imposibilului”. În timp ce la Dalí peisajul este elaborat si uneori abundent în detalii, planeta lui Magritte este pe cât de simpla, pe atât de greu de interpretat. Si asta pentru ca maestrul belgian metamorfozeaza obiecte domestice obisnuite în componente ale unui univers care ne sfideaza ratiunea.
Magritte s-a nascut într-o regiune walona a Belgiei, în familia unui croitor. Copilaria viitorului pictor a fost cumplit marcata de sinuciderea mamei sale (prin înecare, în râul Sambre), pe când el avea treisprezece ani. Exista controverse asupra acelei situatii si anume: a vazut sau nu chipul mamei sale, când a fost scoasa la mal. Si asta pentru întreaga viata, pictorul este obsedat de ascunderea fetei personajelor sale. Fetele acoperite – precum cele din pânza „Amantii” si din multe altele – ar sugera faptul ca autorul a fost socat de tragicul eveniment al adolescentei sale.
Academia Regala de Arte frumoase din Bruxelles nu l-a atras pe Magritte decât câteva luni. Tânarul pictor era interesat de cubism si în general de arta de avangarda. Pleaca la Paris si se alatura entuziast grupului suprarealistilor condus de André Breton. Iluziile, fantasmele si visele absurde si ironice devin materia de lucru esentiala pentru Magritte. Propria lui filosofie, aparent de o simplitate dezarmanta este definita de „teoria pipei”: în pânza care reprezinta o pipa exista explicatia: „Aceasta nu este o pipa”. Cu alte cuvinte, maestrul belgian avertizeaza privitorul ca perceptia realitatii este cenzurata de propria constiinta, de prejudecati si de sensibilitatea care ne poate juca feste. Practic, nimic din ceea ce vedem nu este real, ci este doar ceea ce acceptam sa vedem si sa consideram ca este real… În consecinta, „Planeta domnului Magritte” este respirabila doar pentru cei cu o imaginatie si o istetime remarcabile, dispusi sa zâmbeasca acolo unde domina tristetea.
Magritte este cel care a inventat „umbrela care aduna ploaia”, adica are deasupra cupolei un pahar generos. Magritte este cel care a inventat scena unei crime în care lânga cadavrul unei femei, faptasul asculta muzica la gramofon. Tot el este cel care a inventat o ploaie cu picaturi formate din siluete barbatesti, care plutesc batându-si joc de gravitatie. Tristul maestru belgian este cel care-si face autoportrete, în pozitie de drepti, cu celebra lui palarie castron cu boruri scurte si cu fata acoperita de un mar sau un porumbel. Eternul melancolic vede cerul senin doar prin silueta unui pescarus, care-i aduce aminte ca exista viata si acolo unde cenusiul este stapân.
René Magritte nu a avut succes în tinerete, în tara sa. Desi a ramas fidel suprarealismului, a existat o perioada (mai ales dupa razboi) când a cochetat si cu alte moduri de exprimare. S-a jucat cu stilurile, a devenit expert în sfera reclamelor, dar s-a întors la universul sau imposibil si greu de digerat, având o exceptionala expozitie retrospectiva la New York în 1965. A murit doi ani mai târziu.
PAUL IOAN
Comentarii