Un cert sentiment de neliniste si teama îi încearca pe cei mai multi oameni aflati în preajma acestor creaturi de piatra cu chipuri demonice, care de obicei decoreaza locasurile de cult occidentale. Rolul lor initial era de evacuare a apei pluviale la distanta de zidurile cladirilor (chiar etimologia cuvântului trimite la aceasta functie, tradusa destul de exact prin „bolboroseala a apei”), dar autorul francez Sylvain Tesson evoca în 2008 o presupusa sarcina a efigiilor fantastice de supraveghere a oamenilor!
Un univers al himerelor
În majoritatea cazurilor garguii sunt sculptati în calcar sau marmura, dar exista si unii din plumb. Ei au intrat în sfera arhitecturii gotice în jurul anului 1220, ca o necesitate de protejare a cladirilor împotriva caderilor de apa capabile sa le deterioreze în scurt timp. Cea mai importanta în acest sens este partea lor functionala, care a fost îmbogatita si cu elementul estetic reprezentat initial preponderent prin animale comune. Ele au lunecat însa rapid în zona bestiariilor de tipul Fiziologului (lucrare din sec. al II-lea d.Ch., unde apar efigii atât ale animalelor reale, cât si ale celor imaginare, fiecare având o semnificatie crestina).
Bestiariile au raspândit în Evul Mediu cunostinte ale Antichitatii privitoare la plante, animale si oameni, în cea mai mare parte prin texte cu caracteristici de legenda si mai putin stiintifice. În timp, aceste creatii au devenit mai elaborate, câstigând în dimensiuni, finete, dar si în ferocitate. O explicatie consta si în sursa de inspiratie, tot mai frecvent folosita, a „universului” himerelor; himera fiind o reprezentare sculpturala cu aspect fantastic si înfricosator. Sa ne gândim numai la splendidele – din perspectiva artistica si arhitectonica – himere care decoreaza catedrala pariziana Notre-Dame, realizate de Eugčne Viollet-le-Duc.
Ca reprezentari de sorginte religioasa, garguii frapeaza prin evadarea din sfera canonica ce impune, de pilda, reprezentarea sfintilor sub forme aproape rigide. Practic, creatorii lor îsi puteau da frâu liber imaginatiei, lucru care trebuie spus ca se întâmpla si în zilele noastre. Iar în spatele acestor elemente argumentabile suta la suta exista întotdeauna si un rol, de asemenea, esential: cel simbolic.
Bine contra Rau: eternul „razboi” simbolic
Astfel, garguii sunt: – pazitori ai Binelui (mai concret, al bisericilor); – cei ce alunga fortele malefice, entitatile demonice, necrestinii; – purificatori ai locului, odata cu evacuarea apelor murdare (apa fiind simbol al purificarii în crestinism); – protectori ai Casei Domnului si ai credinciosilor, împotriva ispitelor venite din exterior.
În acest sens, aspectul lor terifiant nu ar trimite de fapt la o origine malefica, ci are drept scop tocmai descurajarea prin frica a Raului, principalul dusman al religiei crestine. O legenda spune chiar ca garguii începeau sa urle la apropierea entitatilor respective, plasându-se astfel în centrul imaginii principiului medieval dominant potrivit caruia salvarea si lumina nu se pot gasi decât în Casa Domnului.
* * *
Demult, în negura timpurilor – spune legenda – un dragon înaripat bântuia malurile Senei si teroriza populatia scuipând râuri de apa, decimând oamenii si animalele. În anul 520, preotul St. Romain (devenit ulterior episcop de Rouen) a decis sa elibereze orasul de sub stapânirea monstrului, cu conditia ca localnicii sa accepte botezul si sa se construiasca aici o biserica.
Oamenii au acceptat si garguiul a fost înfrânt cu ajutorul semnului crucii, apoi ars pe rug. Însa numai trupul bestiei a ars, capul si coada ramânând întregi si expuse astfel în diverse locuri din Rouen. De atunci, garguii, nemaiputând trai la lumina zilei, deoarece soarele îi transforma în piatra, si-au reluat viata numai la caderea noptii, sub lumina lunii.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii