Câinele este, de milenii, însotitorul fidel al omului – primul animal domesticit, cu mult înaintea cailor, oilor sau vitelor, dar data exacta a separarii sale genetice de lupi ramâne învaluita în mister.
Doua studii publicate în luna martie, în revista Nature, aduc însa o schimbare radicala: analiza ADN-ului antic extras din peste 200 de fosile de câini si lupi demonstreaza ca populatiile de câini domestici erau deja stabile si raspândite în vestul Eurasiei înca de acum 14.200-14.300 de ani, în plin Paleolitic Superior.
Aceste descoperiri împing cu peste trei milenii în urma data confirmata a domesticirii si ofera indicii clare despre o poveste mult mai complexa decât se presupunea.
Diferentiati genetic de lupi
Cercetatorii au analizat oase fosile provenite din zeci de situri arheologice din Europa, Asia de Sud-Vest si platoul iranian. Cel mai vechi specimen confirmat genetic este un câine de la Kesserloch, Elvetia, datat prin radiocarbon la 14.200 de ani. Un alt maxilar antic, descoperit la Gough’s Cave în vestul Angliei, a furnizat ADN care a completat imaginea. Ambele studii arata ca, la acea vreme, câinii erau deja genetic distincti de lupi si formau populatii stabile pe un teritoriu vast.
Descoperirile confirma estimarile anterioare conform carora separarea de lupi s-ar fi produs între 27.000 si 40.000 de ani în urma, dar infirma ideea unei do-mesticiri independente în Europa. În schimb, datele indica o origine comuna, probabil asiatica, urmata de o raspândire rapida alaturi de grupurile umane de vânatori-culegatori.
Unul dintre cele mai surprinzatoare rezultate ale studiilor este uniformitatea genetica a câinilor paleolitici. Analizele genomice arata ca populatiile din regiuni îndepartate unele de altele – Turcia, Serbia, Elvetia si sudul Marii Britanii – prezentau semnaturi genetice consistente, ceea ce sugereaza ca, înca de acum 14.300 de ani, câinii formau un grup stabil, nu simple exemplare izolate.
Cercetatorii Anders Bergström de la University of East Anglia si colegii sai au extras ADN din zeci de fosile, reconstruind relatii de rudenie care demonstreaza o raspândire larga a câinilor chiar înainte de aparitia agriculturii.
Aceasta stabilitate genetica contrazice ipoteza ca primii câini ar fi fost doar „lupi îmblânziti” care hoinareau ocazional pe lânga taberele umane. La unele situri, oasele fosile arata urme ale unei îngrijiri deliberate din partea oamenilor – un indiciu ca cel putin unii indivizi erau tratati ca membri ai grupului.
Totusi, oamenii de stiinta nu exclud varianta ca multi câini „atârnau” pur si simplu pe lânga asezari, profitând de resturile de la vânatoare. Important este ca, genetic, acesti câini nu mai erau lupi: diferenta lor era deja clara si ireversibila. Cel de-al doilea studiu a analizat genomuri din Anatolia, Marea Britanie si Serbia si a confirmat ca o populatie omogena genetic se raspândise deja pe un teritoriu imens.
Migratiile si legaturile cu istoria umana
Desi studiile recente consolideaza ideea unei origini unice – cel mai probabil în Asia –, ele nu neaga complexitatea procesului. Analizele genetice arata ca primii câini au interactionat si s-au hibridizat cu populatii de lupi locali pe masura ce migrau.
Traseele de ascendenta din Asia de Sud-Vest identificate la unii câini europeni antici sugereaza ca, odata cu sosirea fermierilor neolitici, au avut loc noi amestecuri genetice.
Dezbaterea stiintifica privind numa-rul de evenimente de domesticire ramâne acerba. Unele studii anterioare propu-neau mai multe centre independente (Europa, Asia de Est, Orientul Mijlociu), dar noile date sustin un scenariu princi-pal: un singur eveniment de succes, urmat de o expansiune rapida. Exista însa si dovezi ale unor „încercari esuate”: populatii timpurii de canide asemanatoare câinilor, datate la peste 30.000 de ani, care nu au contribuit la linia genetica moderna. Acestea indica faptul ca domesticirea nu a fost un proces liniar, ci unul plin de încercari, selectii naturale si presiuni umane.
Schimbarile genetice au fost profunde: reducerea agresivitatii, cresterea sociabilitatii, adaptari metabolice. Câinii au devenit mai toleranti fata de oameni, iar oamenii au câstigat un aliat de nadejde pentru vânatoare, protectie si, ulterior, companie emotionala.
ADN-ul antic arata ca diversificarea a început devreme: înca de acum 11.000 de ani existau deja tipuri distincte adaptate la medii diferite – de la câinii arctici, specializati în metabolizarea grasimilor, la cei din zonele temperate.
Un aspect fascinant scos în evidenta de cele doua studii este sincronizarea dintre migratiile umane si cele canine. Oasele de câini genetice similare au fost ga-site alaturi de ramasite umane apartinând unor grupuri distincte din punct de vedere genetic. Aceasta sugereaza ca raspândirea câinilor a fost strâns legata de deplasarile oamenilor – patrupedele fiind „pasageri” fideli, care au traversat continentele împreuna cu stapânii lor.
Traseele de ascendenta din Asia de Sud-Vest la câinii europeni stravechi coincid partial cu miscarile fermierilor neolitici, dar prezenta câinilor paleolitici demonstreaza ca legatura a început cu mult înainte, în epoca vânatorilor-culegatori. Studiile ADN-ului canin devin astfel o unealta complementara pentru întelegerea migratiilor umane preistorice.
Relatia nu a fost însa întotdeauna idilica. Unele linii genetice timpurii au dis-parut complet, fiind înlocuite de altele mai adaptabile. Doar cele mai rezistente au supravietuit si au prosperat, modelând atât evolutia câinilor, cât si pe cea a oamenilor.
GABRIEL TUDOR
Comentarii