Nascut în familia unui fabricant de manusi din sudul Frantei, Jean-Honoré Fragonard (1732-1806) a fost unul dintre cei mai rafinati reprezentanti ai stilului rococo din Franta. Era sortit sa devina un marunt functionar din cauza esecului în afaceri al tatalui sau. Asa se explica de ce abia pe la optsprezece ani a intrat în mediul artistic parisian, unde talentul sau remarcabil de desenator si sensibil utilizator al culorilor pastelate l-a adus în atelierul celebrului maestru al epocii, François Boucher, un cap de afis al rococo-ului. Numele de Fragonard este de origine italiana, înaintasii sai fiind comercianti din regiunea Milano.
Înca din tinerete, Fragonard s-a impus în mediul artistic – câstigând si Premiul Romei – printr-un hedonism aproape greu de digerat de catre neinitiati. Placerea nebuna pentru culorile palide si jovialitatea personajelor sale feminine l-au transformat într-un fel de spion al budoarelor, unde observa tinerele femei si adolescentele fara sa fie obsedat de nuduri. Putem spune ca s-a metamorfozat într-un paparazzo al celei de-a doua jumatati a secolului XVIII, când a elaborat cea mai mare parte a operelor sale. Din nefericire pentru cariera sa, Revolutia franceza l-a înstrainat de viata artistica a Parisului, Fragonard neputându-se adapta, la batrânete, spiritului revolutionar si lucrarilor militante ale acelor vremuri tumultuoase. El fusese cam tot timpul un apropiat al Curtii regale – de unde îi proveneau si veniturile – si uitarea s-a instalat, nemeritat, peste opera sa timp de mai bine de jumatate de secol.
Un aspect interesant al conceptiei artistice a lui Fragonard este faptul ca desi a studiat lucrarile marilor maestri italieni – calatorind intens prin tara lui Michelangelo si Caravaggio – francezul a ramas fidel delicatetii cu care îsi construia compozitiile, atât personajele cât si ambianta. Tusele groase rubensiene si clar-obscurul parca l-au lasat rece pe acest delicat observator al vietii de zi cu zi. Tusele sale sunt foarte fine, iar culoarea are o importanta vitala în crearea unei atmosfere de buna dispozitie si a unei prospetimii permanentizate a oamenilor. L-au atras mai ales interioarele pline de bun gust, specifice rangurilor înalte ale societatii, iar intimitatea feminina l-a acaparat cu totul. A fost invitat atât în dormitoarele doamnei Du Barry, cât si în budoarul voluptuoasei dansatoare Madeleine Guimard.
Sensibilitatea sufletului sau s-a manifestat si în viata personala, în care Fragonard a dat dovada de o usoara instabilitate emotionala. Astfel, în 1769 se casatoreste si are o fiica pe care-o transforma în model. Numai ca peste câtiva ani, maestrul se îndragosteste nebuneste de o fata de paisprezece ani, Marguerite Gérard, nimeni alta decât sora mai mica a nevestei lui! El are un fiu cu aceasta „trufanda”, Alexandre, care va deveni un pictor apreciat.
Peste ani, si nepoata sa, Berthe Morisot, va fi o impresionista cunoscuta… Dizolvarea monarhiei îl obliga la un fel de exil intern. Se refugiaza în localitatea natala, Grasse (sud-estul Frantei) pentru a-si trai într-un deplin anonimat ultimii ani ai vietii, apucând sa fie martor la încoronarea lui Napoleon I (1804) în locul prietenului sau, Ludovic al XVI-lea.
PAUL IOAN
Comentarii