Candva, Julius Caesar a spus ca omul se inspira de la zei atunci cand petrece. Impetuosul lider al Romei se referea la orgiile alcoolice si sexuale numite Bachanale, in onoarea lui Bachus (Dionisos la greci). Acestea se desfasurau de trei ori pe an si durau fiecare intre trei si cinci zile. Si totusi, dezmatului i s-a pus capat prin vointa Senatului roman, dupa „Scandalul Bachanalelor” (186 i.Ch.), insa Julius Caesar a autorizat din nou cultul lui Bachus. Ei bine, aceasta tema a reprezentat o tentatie majora pentru marii maestri ai Renasterii si barocului.
De la „Petrecerea zeilor”, capodopera marelui maestru venetian Giovanni Bellini, si pana la festinul muritorilor de rand al maestrului olandez Jan Steen si al flamandului Peter Bruegel cel Batran nu a fost decat un pas. O „simpla” mutare a accentului de la mitologia antica pana la paradisul decorului rustic, din Olymp pana in satul plin cu oameni veseli care stiu sa cante, sa danseze si sa se inveseleasca cu prilejul sarbatorilor de iarna. Campionii vietii pline de candoare din mediul taranesc, Bruegel si Steen, au fost putinii pictori de inalta reputatie care s-au aplecat asupra obiceiurilor oamenilor simpli, care-si cauta fericirea in petrecerile fara restrictii care umplu sfarsitul de an.
Cronologic, Peter Bruegel cel Batran (initiatorul unei dinastii de pictori) este primul care renunta la canoanele Renasterii si se inspira din opera italienilor si flamanzilor pentru a-si modela propriul si inconfundabilul stil dedicat satului. De altfel, el a fost poreclit si „Bruegel al taranilor”. E suficient sa admiram lucrarile „Nunta taraneasca” si Dans taranesc” pentru a ne da seama cat de mult se apropie acest pictor de sufletul omului simplu de la tara. Compozitiile sale din aceste serii dedicate ambiantei rurale de sarbatori reprezinta o pagina de istorie a civilizatiei satesti. Bruegel reda cu o bucurie nedisimulata chipul fericit al petrecaretilor, dinamismul dansurilor simple (cand barbatul si femeia fac piruete ametitoare) si pofta de mancare si bautura a celor care umplu mesele imbelsugate.
La Jan Steen, petrecerea rurala se desfasoara dupa aceleasi reguli ale veseliei debordante. Maestrul olandez prefera sa studieze clipele de fericire ale taranilor in afara casei, in curtea proprie sau la intersectia ulitelor din mijlocul satului. Uneori, dansul si voia buna se muta in hambare si cate o data descatusarea spiritelor se produce in taverna, acolo unde la mese isi cauta norocul jucatorii de zaruri. Dansatorii lui Steen sunt, in mod evident, mai familiarizati cu vinul, caci expresia fetei lor ne aduce aminte de petrecerile bahice.
Spre deosebire de Peter Bruegel cel Batran, petrecerea la Jan Steen este a intregii familii. Tinerii si varstnicii petrec laolalta, iar din scena veseliei generalizate nu lipsesc copiii de o schioapa si catelusii care se infrupta nestingheriti din bucatele de pe mese. Suntem captivati de scenele pline de voiosie si candoare ale lui Steen, pentru ca maestrul ne prezinta zambind dulcea harmalaie de sarbatori in toata splendoarea ei. Nu mai exista nici o regula, cu exceptia optimismului pentru nou an.
PAUL IOAN
Comentarii