In anii 1950, cand ororile celui de-al Doilea Razboi Mondial erau trecute, iar o noua viata parea sa se deschida in fata omenirii, America era zguduita de un nou soc: virusul poliomielitei a inceput sa se raspandeasca rapid, declansand o noua epidemie, nu doar de boala, ci mai ales de spaima.
Unul dintre cele mai lovite orase a fost San Angelo, din Texas, unde primele cazuri de poliomielita s-au inregistrat in primavara anului 1949. Autoritatile locale au luat masuri de distantare sociala, au inchis scolile, bisericile, teatrele, piscinele si toate locurile publice.
Pana si masinile aflate in tranzit, care de obicei se alimentau cu combustibil de la benzinariile din oras treceau acum fara sa opreasca, de teama virusului ucigas. Iar medicii puneau diagnostice doar privindu-si pacientii, fara sa se mai apropie de ei, ca nu cumva sa contacteze boala. Asemenea scene aveau loc in toata America, mai ales in prosperele regiuni de pe Coasta de Est si din Midwest.
Virusul atat de temut provoca poliomielita, o boala extrem de contagioasa, manifestata ca o gripa, dar putand afecta creierul si maduva spinarii. Unul din 200 de bolnavi ramanea paralizat pe viata, iar doi din zece paralizati mureau. Transmisa in primul rand prin fecale, dar si prin picaturi de saliva, poliomielita avea o perioada de incubatie lunga, de la sase pana la 20 de zile si bolnavul ramanea contagios pana la doua saptamani dupa aceea.
Boala fusese semnalata pentru prima oara in Statele Unite in 1894, dar prima mare epidemie avusese loc in 1916, cu 27.000 de cazuri de imbolnavire si 6.000 de morti – dintre care o treime doar la New York. Dupa rabie si variola, poliomielita, era a treia boala virala descoperita pana atunci, desi nimeni nu stia cu precizie mecanismele ei de aparitie.
Unii au dat vina pe imigrantii italieni veniti in numar mare in America si care, se sustinea, adusesera cu ei boala din Europa, altii credeau ca responsabile ar fi gazele de esapament ale masinilor sau chiar pisicile!
Dar perioada de incubatie mare facea dificil pentru experti sa determine cum era transferat virusul. Prevalenta cazurilor de boala la sfarsitul primaverii si inceputul verii a popularizat „teoria mustelor”, majoritatea americanilor din clasa mijlocie avand tendinta sa asocieze boala cu mustele, mizeria si saracia. Iar izbucnirile sezoniere din vara si aparenta „pauza” hibernala au determinat unii specialisti sa speculeze ca intepaturile de tantari ar provoca boala.
In ciuda pulverizarii masive de DDT pe intinse suprafete de pamant, din apropierea oraselor, numarul cazurilor de poliomielita devenea tot mai ridicat, ajungand la 52.000 de in 1952. Singura solutie pentru pacientii paralizati, care nu mai puteau respira, era „plamanul de fier”, o camera cu presiune negativa de forma unui cilindru urias, in care bietii oameni erau introdusi si care sustinea procesul de respiratie. In toata tara au inceput campanii masive de strangere de fonduri in vederea realizarii unui vaccin.
Un sondaj efectuat in SUA in 1952 releva ca americanii se temeau doar de anihilarea nucleara mai mult decat de poliomielita. In 1955, dovezile epidemiologice scosesera definitiv tantarii si mustele de pe lista „vinovatilor de serviciu”, iar cercetatorul Jonas Salk a anuntat dezvoltarea unui vaccin antipoliomielitic. Desi initial sceptici, multi americani au fost convinsi in cativa ani ca vaccinul poate salva vieti si au inceput sa-si vaccineze masiv copiii.
Astazi, poliomielita, boala care a declansat in America o veritabila isterie, in intunecatii ani ai Razboiului Rece, este aproape complet eradicata in aceasta tara.
GABRIEL TUDOR
Comentarii