In Franta medievala, divortul era cu desavârsire interzis, fiind considerat un pacat capital. Abia la mijlocul secolului XV isi face aparitia in dreptul civil o gaselnita care va ajuta multe femei sa scape de sub tirania sotilor batrâni, brutali sau pur si simplu nesuferiti: asa-numitele „procese ale impotentei”.
Procedurile incepeau de fiecare data când sotia dezamagita sau pur si simplu plictisita se adresa unui tribunal ecleziastic, cerând anularea casniciei sub pretextul ca partenerul de viata nu-si poate indeplini indatoririle sexuale.
De cele mai multe ori, „nefericitele” erau doamne din inalta societate, care pur si simplu doreau sa scape de sub supravegherea unui sot prea posesiv, spre a se distra in voie cu cohorte de amanti. Procesele in sine nu erau scumpe, in schimb avocatii specializati in asemenea cazuri isi jupuiau, efectiv, clientele.
Potrivit istoricului francez Pierre Darmon, dupa ce sotia depunea plângere, partenerii erau supusi unei anchete separate, la care participau clerici, chirurgi, medici si moase. Partile rusinoase ale sotului erau cercetate, masurate, pipaite si intoarse pe toate partile, expertii raspunzând la o multime de intrebari delicate: Barbatul avea erectie? Cât dura aceasta? Era insotita de eliminarea de „fluide reproductive”?
Era capabil de performante sexuale normale sau apela la perversiuni condamnate de Biserica spre a-si satisface partenera? Evident, urmau si „probe concrete”, când sotul trebuia sa le demonstreze anchetatorilor pe viu „cu fapte” ca nu este impotent – ceea ce de multe ori nu reusea, din motive de inhibitie, lesne de inteles, spre satisfactia sotiei. Se mergea pâna intr-acolo incât, mai ales in cazul unor aristocrati de vita veche, când sotul acuzat de impotenta trebuia sa-si demonstreze barbatia se organizau adevarate spectacole cu public.
Sotii erau introdusi intr-o in-capere vasta, in care se gasea un pat cu baldachin, acoperit cu perdele transparente, pentru a demasca orice posibil „truc”. De asemenea, inainte de a urca in patul conjugal, cele doua parti erau dezbracate complet si verificate in toate orificiile, pentru a nu ascunde vreo licoare magica sau vreun intaritor sexual. Apoi, expertii luau loc pe scaune si cereau celor doi soti sa treaca la treaba…
Cel mai celebru proces al impotentei l-a avut drept personaj central pe marchizul de Langey, Acesta se casatorise, la 25 de ani, pe 2 aprilie 1653, cu tânara domnisoara Marie de Saint Simon de Courtemer, care nu avea decât 15 ani. Toate au mers cât se poate de bine pâna in 1657, când madame Langey si-a acuzat sotul de impotenta si a cerut divortul.
Procesul a inceput la Inalta Curte din Paris si a stârnit un interes enorm, dobândind si conotatii religioase (marchizul era protestant). Dupa ce judecatorii au examinat detaliile anatomice ale aristocratului, ei au declarat ca acesta nu parea deloc impotent si au vrut sa inchida cazul. Nemultumita, tânara sotie a facut apel.
O noua instanta a decis ca marchizul sa faca proba barbatiei, fiind aleasa drept locatie casa particulara a proprietarului unei bai publice. In timp ce cladirea era inconjurata de sute de gura-casca si curiosi care faceau pariuri pe barbatia marchizului, acesta s-a straduit zadarnic sa se achite de indatoririle conjugale – cu 15 persoane straine de fata cu siguranta oricarui barbat normal i-ar fi fost imposibil sa si le indeplineasca.
Divortul a fost pronuntat, iar marchizul, umilit si huiduit, a fost nevoit sa se retraga de la curtea regala, la domeniile sale de la tara. Unde, mai târziu, s-a recasatorit si, ca o ironie a sortii, a devenit tatal a sapte copii frumosi si sanatosi…
GABRIEL TUDOR
Comentarii