Sarbatoare a batrânului continent

          Cannes editia 55
          
          Roman Polanski – întoarcerea fiului risipitor, rasplatit cu „Palme d’Or”
          
          Roman Polanski este marele câstigator al celei de-a 55-a editii a Festivalului. Filmul sau, „Le Pianiste” s-a numarat de la bun început printre favoritii din acest an, fara sa fie însa cel mai rasfatat.

          Cannes editia 55
          
          Roman Polanski – întoarcerea fiului risipitor, rasplatit cu „Palme d’Or”
          
          Roman Polanski este marele câstigator al celei de-a 55-a editii a Festivalului. Filmul sau, „Le Pianiste” s-a numarat de la bun început printre favoritii din acest an, fara sa fie însa cel mai rasfatat. Dar în cele din urma sinceritatea, emotia, umanismul si nu în ultimul rând ecourile autobiografice ale filmului lui Polanski au avut efect maxim asupra celor noua membri ai juriu-lui, care l-au încununat cu trofeul cel mare.
          Coproductie franco-poloneza, filmul se inspira din povestea adevarata a unui stralucit pianist evreu polonez, Wladislaw Szpilman (Adrian Brody) care scapa de cosmarul deportarii si se refugiaza într-un ghetou din Varsovia, unde împartaseste însa un alt fel de suferinta, cea a oamenilor care supravietuiesc aici. Umilinte, lupta, disperare. Reuseste sa se rupa si de acest „lagar” si sa se refugieze printre ruinele capitalei. Din nou foamete, executii, cadavre… Paradoxal, acolo, un ofiter german, capitanul Wilm Hosenfeld (Thomas Kretschmann) îl ajuta sa supravietuiasca. Mai are de partea sa muzica, aceasta îi alina sufletul, facându-l sa mai uite de suferinte si sa scape de fiecare data din ghearele mortii, spre deosebire de toti ceilalti membri ai familiei sale, pe care îi pierde pe rând. Pentru a realiza acest film de factura clasica, dupa unii critici chiar academica, Polanski a reconstituit ghetoul, precum si un cartier sarac din Varsovia, în studiourile germane din Babelsberg.
          Interesant este ca, în urma cu câtiva ani, Steven Spielberg îi propusese lui Polanski sa turneze împreuna „Lista lui Schindler”, filmul multioscarizat. Dar realizatorul de origine poloneza care traieste când în Franta, când în Germania sau Polonia sau Belgia…, l-a refuzat pe Spielberg sub pretextul ca actiunea filmului care urma sa fie facut trebuia sa se desfasoare la Cracovia, pe locurile în care chiar el, copil fiind, cunoscuse atrocitatile razboiului. La vremea respectiva, aceasta rememorare a trecutului i s-a parut insuportabila: nascut din parinti polonezi, traise în ghetoul din Cracovia, asistase la deportarea tatalui sau si îsi pierduse mama în holocaust. Dar iata ca acum Roman Polanski a realizat „Pianistul”, gasind forta interioara de a-i împrumuta personajului sau multe din detaliile propriei biografii. Persoana reala, Szpilman, a carui viata a stat la baza filmului, a decedat la vârsta de 88 de ani, în iulie 2000. Potrivit marturisirilor sale, Polanski a ales sa adapteze cinematografic povestea lui Szpilman tocmai datorita fortei de supravietuire a acestui om, care i-a permis abordarea unei viziuni optimiste asupra destinului.
          Cineastul încununat anul acesta cu „Palme d’Or” a revenit la Cannes dupa 16 ani de absenta. Ultimul film cu care se prezentase la acest festival fusese „Piratii”. Pâna acum, mai participase la sase editii ale Festivalului de la Cannes, de trei ori în calitate de regizor („MacBeth” – 1972, „Locatarul” – 1976 si „Piratii” – 1986), dar nu fusese niciodata recompensat cu un „Palme d’Or”.
          
          Iubit de francezi, dar mai putin de american
          
          iSarbatoarea de la Cannes s-a încheiat si, în ciuda succesului repurtat, Roman Polanski are de trecut, în viitorul apropiat, un hop important, hotarât fiind sa-si rezolve în sfârsit o problema mai veche din existenta sa, adica sa se duca în Statele Unite pentru a fi… judecat. Pentru ce? De peste 25 de ani, justitia americana are pe rol un proces al carui… protagonist este cineastul Roman Polanski, acuzat ca a întretinut relatii sexuale cu o adolescenta în vârsta de 13 ani. Era în 1977, când a fost arestat la domiciliul prietenului sau, Jack Nicholson, împotriva sa invocându-se sase capete de acuzare, printre care si violul. Polanski a recunoscut atunci ca a întretinut relatii sexuale cu o minora si, profitând de repunerea în libertate pe perioada procesului, a fugit în Franta, înainte de pronuntarea sentintei. De atunci s-a temut întodeauna sa mai calce pe tarâm american.
          În lumea filmului, înainte de a fi considerat un cineast, Polanski a fost privit ca „un caz”. Cu destul cinism, s-a spus adesea despre el ca are complexul evreului care îsi exhiba suferintele, tupeul emigrantului care se simte bine peste tot si nicaieri, viciile tipice barbatului mic de statura care vrea sa subjuge femei înalte si frumoase, lipsa de pudoare a voyer-ului. Toate aceste trasaturi se propaga, indiferent de alchimia creatiei, în filmele sale. Ce-i drept, anti-conformismul, placerea de a rasturna valorile unanim recunoscute, pentru a soca, au stat la baza unei opere în care momentele de genialitate au alternat cu banalitatea, profunzimea cu superficialitatea, normalitatea cu paranoia, fantezia cu platitudinea. Personalitatea lui complicata a stârnit în general sentimente contradictorii: antipatie si compatimire, admiratie si reprobare… Dar, indiferent de parerile unora sau altora, Polanski ramâne autorul unor filme celebre cum ar fi: „Cutitul în apa” (1962), „Fundatura” (1966 – premiat la Berlin cu Ursul de aur), „Chinatown” (1974), „Tess” (1979 – Premiul Cesar) la care acum se adauga, la loc de cinste, „Pianistul”.
          
          Pierce Brosnan, un James Bond ultra-rasfatat,
          
          Pierce Brosnan a fost unul dintre eroii principali ai festivalului: francezii i-au acordat onoarea de a prezida prima mare sarbatoare din suita organizata în cadrul editiei din acest an: aniversarea a 40 de ani de aventuri ale lui James Bond, pusa la cale de MTV. Ceremonia a avut loc la extravagantul „Palais-bulles”, resedinta creatorului de moda Pierre Cardin. Situata la Theoule-sur-Mer, o mica localitate în apropiere de Cannes, aceasta este o constructie fascinanta, cu care nu numai proprietarul, ci si francezii se mândresc în general, pentru ca este unica în lume, compusa fiind dintr-o juxtapunere de spatii de locuit în forma de bule, imaginata de arhitectul Antti Lovag si materializata pe parcursul a sapte ani, între 1986 si 1993. Celebra gazda s-a transformat în ghid pentru cei peste 1500 de invitati „pe sprânceana”, carora le-a oferit prilejul sa admire si „piesa de rezistenta” a resedintei, o încapere cu un design de exceptie, construita dupa planul realizat chiar de Pierre Cardin. Iluminata cu raze-laser si un paienjenis de proiectoare, imaginea ansamblului ineditei locuinte a avut un efect coplesitor asupra lui… James Bond care a declarat extaziat ca i-ar placea sa traiasca într-o asemenea casa.
          Magulit, Pierre Cardin a spus: „Aceasta casa pare într-adevar a fi conceputa pentru Agentul 007. I se potriveste foarte mult. James Bond este un personaj plin de senzualitate, de eleganta si nebunie. În ce ma priveste, nu pierd nici una dintre aventurile lui cinematografice.”
          Pe parcusul întregii „nopti James Bond”, pe unele dintre hublourile cladirii cu bule, au fost proiectate pricipalele filme dedicate Agentului 007, retrospectiva începând cu pelicula din 1962.
          
          Omagiu lui Jaques Tati
          
          Cea de-a 55-a editie a Festivalului de la Cannes s-a desfasurat sub semnul omagial Jaques Tati, regizor si actor francez a carui creatie a intrat în istoria cinematografiei la capitolul „unicate”, personalitatea cineastului fiind considerata singulara în familia marilor comici ai ecranului. Tati (1909-1982) este cel care a demonstrat într-un mod stralucit ca umorul poate fi folosit cu discretie si rafinament si ca exagerarea agresiva, generatoare de hohote viscerale de râs, nu este singura modalitate de a face comedie. Gagurile sale sunt extrase din realitatea cotidiana si au efemeritatea clipei, riscând sa treaca uneori neobservate de spectatorul mai putin avizat. Tema principala a operei sale este poezia vietii, amenintata de constrângeri, rutina, ordine, mecanizare. În acest univers, domnul Hulot (personaj interpretat de însusi Tati) are aerul ultimului om de pe Pâmânt.
          Cu prilejul festivalului, universitarul englez David Bellos a lansat o biografie a cineastului, iar Marc Dondey, în colaborare cu fiica lui Tati – Sophie Tatischeff, decedata în 2001 -, a oferit participantilor un album de fotografii ale fostului regizor. În plus, la initiativa societatii „Les Films de Mon Oncle” (nume ce evoca filmul lui Tati din 1958 „Mon Oncle”, premiat cu un Oscar la categoria filmelor straine si cu Premiul special al juriului la Cannes), o noua versiune, restaurata, a lung-metrajului din 1967, „Playtime”, a fost proiectata initial în sala „Grand auditorium Lumiére”, apoi, ca spectacol gratuit, în aer liber, pe plaja, pentru marele public.
          
          Premii acordate cu o intârziere de 63 de ani
          
          Organizatorii galei din acest an au avut ideea de a readuce în memoria participantilor si în atentia unui juriu special sapte dintre filmele selectionate pentru prima editie a Festivalului de la Cannes, prevazuta sa aiba loc în 1939, anulata insa din cauza razboiului. Întorcându-se în timp, juriul, prezidat de academicianul Jean d’Ormesson si compus din directori de festivaluri si istorici, a dat verdictul atribuind primul premiu… fictiv „Palme d’Or” westernului „Pacific Express”, realizat de marele cineast Cecil B. DeMille. A acordat totodata o mentiune pentru „doua sperante feminine” carora le-a prezis un viitor stralucit; e vorba de Judy Garland în „Vrajitorul din Oz” si Michele Morgan în „Legea Nordului”.