Moartea si Invierea lui Christos domina cultura occidentala de mai bine de 2.000 de ani. Unul dintre cele mai semnificative evenimente din intreaga istorie a crestinismului, asa cum este relatat de evanghelii, e la fel de frecvent interpretat de cei mai mari artisti, in diverse moduri, in care se cauta profunzimea si semnificatiile fiecarei clipe din viata pamanteasca si apoi din nemoartea Mantuitorului.
Caravaggio, Raphael, Leonardo, Michelangelo, El Greco, Bosch, Rembrandt, Munch si multi alti creatori plastici de prima anvergura au prezentat in operele lor povestea Pastelui, de-a lungul veacurilor. In mod firesc, majoritatea s-au concentrat pe episoadele de maxima tensiune si simbolistica explicita – Cina cea de taina, Drumul Crucii, Rastignirea si Invierea.
Un alt moment semnificativ din zilele imediat premergatoare vinderii si supliciului lui Iisus, insa ceva mai putin remarcat in pictura de publicul larg, este cel petrecut in gradina Ghetsimani. Lucrarea cu acest subiect (rugaciunea Mantuitorului inainte de a fi prins de soldatii romani adusi de Iuda) este intitulata „In gradina Ghetsimani”, dar nu de putine ori poarta numele, mai sugestiv, „Agonia din gradina”.
Doua versiuni ale acestui episod ii apartin renascentistului venetian Andrea Mantegna, cel care prezinta lumea intr-o viziune stranie, in care culorile transforma imaginea bidimensionala din tablou in una cu calitati sculpturale. Un exemplu celebru in aceasta idee este „Plangerea lui Christos mort” (tempera pe lemn).
Incarcate de dramatismul descoperirii caracterului efemer al pamantescului, nuantele terne, cadaverice, dar si prezentarea trupului rastignit cu expunerea violenta a stigmatelor patrund in chip nemilos in mintea privitorului.
Se poate identifica, in cromatica si in modul de transcendere a realitatii din tulburatorul tablou, o interesanta prefigurare a elementelor suprarealiste ale picturii lui Salvador Dali „Inaltarea”, din aceeasi categorie tematica.
Primul tablou al lui Mantegna ce infatiseaza sfasierea interioara a partii de om muritor a Mantuitorului a fost pictat intre anii 1457-1459, iar al doilea intre 1458-1460. De mentionat un detaliu biografic semnificativ: in 1453, Andrea Mantegna se casatorise cu Nicolosia, fiica unuia dintre fondatorii artei renascentiste, Jacopo Bellini, devenind astfel cumnat al talentatilor Gentile si Giovanni Bellini. Creatia la care ne referim se pare ca deriva dintr-un desen al socrului lui Andrea. Versiunea tempera pe lemn se afla la Muzeul de Arte Frumoase din Tours. Iisus se roaga in gradina Ghetsimani, in timp ce trei dintre discipolii sai – Sfintii Petru, Iacov si Ioan – dorm. Christos sta ingenuncheat in partea dreapta a privitorului, cu fata clar dezvaluita, in timp ce un inger se intinde pentru a-l mangaia si a-i intari hotararea, iar pe drum, soldatii care il vor aresta pentru a-l duce la Pontius Pilat, in frunte cu Iuda, se apropie dinspre cetatea Ierusalimului.
In spatele sau se afla un copac uscat, simbol al mortii inexorabile, insa in preajma Mantuitorului cresc cativa pomi tineri, plini de roade.
In cealalta versiune (pictura in ulei aflata la National Gallery din Londra), Iisus apare in stanga, iar pe o creanga a copacului uscat sta un vultur, accentuand tragismul mesajului. Pe stanca din fata se afla cinci ingeri, infatisati sub chipuri de copii, care prezinta obiectele supliciului, prima fiind crucea.
Ambele tablouri includ un detaliu tehnic cu un puternic efect, nu doar vizual, ci si din punctul de vedere al simbolisticii la care ne-am referit: scena se petrece in zori, de dincolo de orizont apar primele raze ale Soarelui, lumina cade din mai multe directii. Este de fapt lumina spirituala, semnul prim al detasarii sinelui de faptura materiala si al mantuirii lumii prin jertfa.
In acelasi timp, o aparenta discrepanta vine sa arate deosebirea de esenta dintre fiinta sfanta a Alesului si nefericitii muritori. Acestia – soldatii romani, in primul rand, apoi personaje abia deslusite – sunt reprezentati ca niste creaturi marunte (si) din punct de vedere fizic, nicidecum comparabile cu statura Mantuitorului.
Stiind ce avea sa se intample dupa condamnarea si executarea acestuia la „optiunea” meschina si atavica a multimii, privitorul tablourilor poate dobandi convingerea ca, de dincolo de consistenta materiala a picturii, va veni cu-adevarat Lumina.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii