In Luceafarul de dimineata, nr. 4/2023, Dan Stanca scrie despre Nichita Stanescu, legat si de faptul ca anul acesta se implinesc patru decenii de la moartea poetului, un articol intitulat metaforic, in dulcele stil stanescian, Intunecand intunericul. Observatii interesante, din care incerc sa aleg cateva citate.
«Pe mine m-a frapat mereu in poezia lui Nichita Stanescu incapacitatea poetului de-a purta masti. El nu a avut mai multe fete. Ma gandesc astfel la autori care, printr-o disponibilitate versatila iesita din comun, pot scrie in maniere diferite in asa fel incat nici nu mai stii daca este vorba de acelasi om sau de mai multi… Nichita Stanescu nu poate face parte dintr-o asemenea familie de autori. In ciuda complexitatii operei sale, el este acelasi pretutindeni… Pe mine ma intereseaza tocmai perfecta sa consecventa cu sine insusi, traseul nefracturat de la debutul timpuriu pana la sfarsitul prematur. Tot dupa parerea mea, Nichita Stanescu este un mare maestru al paradoxului a carui forta expresiva i s-a dezvaluit mai ales spre ultima perioada a creatiei. Paradoxul lui e extrem de comprimat, de parca ar fi vrut sa condenseze acolo tot universul. Putem spune ca se indrepta in acest fel spre lirica si intelepciunea Extremului Orient. Putea fi un mare autor de haiku-uri, insa si de koan-uri. stim ce e un haiku, mai putin stim ce este un koan. Acesta reprezinta tocmai paradoxul dus pana la cea mai inalta incomprehensiune, este chiar un test pentru cei initiati in Zen. Mintea europeanului considera asa ceva pura absurditate, dar pentru felul de-a gandi al orientalului, dimpotriva, este ceva aproape firesc. Spun toate astea fiindca inainte de-a ma aseza la masa si de-a scrie randurile de fata, mi-a venit in minte un haiku koan al lui Nichita Stanescu. Cum suna?
„Intunecand intunericul, iata portile luminii…” Cum poate fi interpretat?
Rational, nu poti sa rezolvi dilema fiindca a fi strict rational inseamna sa respingi paradoxul… Pana la urma, aceasta este si menirea adevarata a poeziei, sa fie nouazeci la suta paradoxala, fiindca altfel nu ar mai fi. Pentru a deschide portile luminii, ai datoria sa faci cat mai mult intuneric. Cum spune poetul, sa intuneci ceva care deja este intunecat, sa sporesti noaptea, sa adancesti bezna, sa mergi pana la capat. Altfel zis, sa faci expresia imposibila pana cand atingi inexprimabilul. Este aici o scara care nu poate fi urcata pas cu pas, ci prin salturi… De fapt, europenii care nu au inteles duhul orientalilor, insa au vrut sa-i imite, au fost asemenea victime si nimic altceva. Asa si apare diferenta dintre un mare poet si un poet care e doar bun si atat.
De ce? Deoarece marele poet intra in duh sau in tenebre pentru a le depasi si a descoperi lumina. Iata cum versurile lui Nichita Stanescu gasesc o noua aplicatie. Poetul, simtind ca limbajul folosit e insuficient, se lasa aspirat de tenebre, de un haos sinucigas, dar este singura cale care-i poate reda cosmosul in toata stralucirea sa primordiala. De aceea spuneam ca riscurile sunt mari. Ori te dezintegrezi cu totul ori esuezi si te multumesti cu… valoarea literara. Diferenta intre ce e cu adevarat existential si implicit spiritual si ce e doar literatura nici nu mai trebuie adusa in discutie. E ceva de la sine inteles. Iar cine nu intelege, de fapt refuza ca sa n-o ia razna, fiindca si-ar da seama ca este doar un autor si atat, care, evident, nu poate sa intunece intunericul…»
Dan Stanca ofera un exemplu de intelege profunda si surprinzatoare a poeziei lui Nichita Stanescu.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii