Mirajul mahalalei colosale

          Se pare ca într-o frumoasa dimineata de vara, dramaturgul francez Jean Baptiste Racine (1639-1699) ar fi spus, constient ca nu exista nici o alta sansa pentru umanitate: Tragedia s-a instalat definitiv, nu ne mai ramâne decât sa scriem. Sub semnul acestui aforism incert, dar perfect valabil si astazi, îsi pune Vintila Ornaru mult asteptatul sau roman despre Bucurestiul de altadata, atât de viu si de prezent în cel de azi, intitulat de-a dreptul hiperbolic Mahalaua colosala.

          Se pare ca într-o frumoasa dimineata de vara, dramaturgul francez Jean Baptiste Racine (1639-1699) ar fi spus, constient ca nu exista nici o alta sansa pentru umanitate: Tragedia s-a instalat definitiv, nu ne mai ramâne decât sa scriem. Sub semnul acestui aforism incert, dar perfect valabil si astazi, îsi pune Vintila Ornaru mult asteptatul sau roman despre Bucurestiul de altadata, atât de viu si de prezent în cel de azi, intitulat de-a dreptul hiperbolic Mahalaua colosala. Ce reprezinta pentru Vintila Ornaru, pseudonimul literar al prozatorului atât de prezent în lumea literara româneasca de acum 4 decenii dar care a ales, în urma cu trei decenii, sa traiasca la Paris, ultimul sau roman?
          Tot ceea ce am de gând sa va înfatisez constituie doar o mica parte dintr-un roman intitulat „Mahalaua colosala”, cronica, fresca baroca a societatii românesti dintre cele doua razboaie adusa pâna spre zilele noastre. Miracolul vechiului oras, plin de cârciumi si magazine de-a lungul unei Dâmbovite tulburi, cu lautari si linii de tramvai serpuitoare, cu edituri si tiparnite, cu sedii de ziare înghesuite pe Sarindar, cu Capsa si Calea Victoriei si multime pestrita este ceea ce vrea Vintila Ornaru sa aduca la suprafata în paginile acestui roman. Si pentru asta îsi inventeaza un personaj fabulos, crescut din radacini mateine care traverseaza cu gratie întâmplarile imaginate. Bubu Lamot, acest superb barbat de rasa aproape Mateina, tatal de drept al „Mahalalei colosale”, îsi vindea opera pe preturi derizorii – o secarica, o para, o menta, o vodca, ori chiar pe degeaba – „ca sa fie masa bogata” – ca si când Ea – capodopera – ar fi aparut de mult ori ca si când s-ar afla sub teascurile tipografiei si el, excelent negustor de carte, îi facea cuvenita reclama din ajun de aparitie…
          Si se mai discuta si altfel; se vorbea de o anumita stare bizara, de o lene a lui balcanica, de o secatuire a fortelor creatoare, de o anumita acreala survenita din hârâiala cu mintile obtuze ale unor pretinsi redactori. Dar Bubu Lamot, surd la tot ce se discuta pe seama lui, totdeauna proaspat ras, în acelasi vesnic costum gris fer, camasa vesnic alba impecabil apretata, purtând la gât unul din faimoasele lui papioane – grena, bleumarin, verde de Verona – dar toate cu picatele albe, cu pantofii lustruiti ca oglinda era de gasit aproape în fiecare zi, dupa orele 11, adica dupa ce se dadea „Mira” cum spunea el, fie la Capsa, fie la Athenée, fie la Moldova, fie la Singapore, unde îsi avea întrunirile lui cu cei ce-l „adorau” si unde îsi exersa dezinvolt harul de povestitor, defrisând cu buldozerele impetuoase ale verbului sau terenuri virgine din… „Mahalaua colosala”.
          Vazându-1 cât e de imprudent si având certitudinea ca nimic din ceea ce povesteste n-a fost consemnat nici într-o fisa macar, i-am atras atentia ca s-ar putea ca intr-o buna zi mult asteptata lui „MAHALA” sa apara dar… sub un alt nume decât al lui. A facut ochii mari, pentru o clipa, apoi m-a linistit, surâzând cu aer de monarh.
          – Austerlitz-ul nu-i apartine decât lui Napoleon… Numai el stia cu adevarat ce-a fost la Austerlitz…
          – Si istoricii…
          – Sa fim seriosi. Tot ce s-a scris, e inventie, pastisa! si apoi sa-ti mai spun înca ceva, batrâne: via mea e extrem de bogata. Sunt struguri suficienti si pentru prigorii hoate. Si mai este ceva si asta e esentialul; verificam, verificam rezistenta materialului! si ca o încununare ca ceea ce spune o litera de evanghelie m-a ciupit zdravan de obraz: „Vive 1’empereur!”