William Blake vizionarul declarat nebun

          „Nu e nici o îndoiala ca acest om a fost nebun, dar era ceva în nebunia lui care ne interesa mai mult decât sanatatea mentala a lui Lord Byron sau Walter Scott”, spuneau criticii englezi dupa moartea incoruptibilului nonconformist care a fost poetul, gravorul si pictorul William Blake (1757-1827). Nascut la Londra într-o familie modesta, Blake îsi uimeste parintii înca de la patru ani, când începe seria de viziuni mistice: Dumnezeu îi ia capul si-l pune la fereastra, hoinareste printre copaci plini cu îngeri etc.

          „Nu e nici o îndoiala ca acest om a fost nebun, dar era ceva în nebunia lui care ne interesa mai mult decât sanatatea mentala a lui Lord Byron sau Walter Scott”, spuneau criticii englezi dupa moartea incoruptibilului nonconformist care a fost poetul, gravorul si pictorul William Blake (1757-1827). Nascut la Londra într-o familie modesta, Blake îsi uimeste parintii înca de la patru ani, când începe seria de viziuni mistice: Dumnezeu îi ia capul si-l pune la fereastra, hoinareste printre copaci plini cu îngeri etc. E greu de spus daca era vorba doar de o imaginatie excesiv de fecunda, cert este ca multe dintre acele imagini ale mintii sale au fost transpuse ulterior în picturile (acuarela de obicei) si mai ales în gravurile ce i-au însotit culegerile de versuri. Pustiul, având o personalitate iesita din comun, n-a acceptat sa învete sa scrie si sa citeasca la scoala, ci acasa. La zece ani a dorit sa urmeze o scoala de pictura si apoi una de gravura. Dorintele i-au fost îndeplinite. La 25 de ani se casatoreste cu o analfabeta, Catherine Boucher, pe care a initiat-o treptat în taina viziunilor sale asupra lumii. Marele sau mentor a fost clarvizionarul suedez Emanuel Swedenborg, o figura de prim rang a ocultismului secolului XVIII, ai carui adepti au înfiintat Biserica Noului Ierusalim. În picturile si-n gravurile sale, William Blake se lupta – cu mânie, dar si cu umor – cu cele doua tiranii ale epocii sale: cea a Coroanei engleze si cea a Bisericii. Adept înfocat al spiritului liber (inclusiv al dragostei fara nici un fel de opreslisti), Blake satirizeaza cel mai neîndurator autoritatea excesiva a acestor doua institutii asupra libertatii firesti a omului în proza intitulata „Mariajul Paradisului cu Infernul”. Irationalul (unii spun visatorul) Blake se opune conventionalului si arta sa plastica spune totul despre nonconformistul declarat înca din timpul vietii „un nebun de geniu”. Poate ca cea mai edificatoare eticheta i-a pus-o chiar sotia sa, care obisnuia sa spuna cunoscutilor:” William sta foarte putin cu mine, cel mai adesea este în Paradis…”. Poemele sale au fost considerate drept „copilaresti, inspirate din clasici”. Daca Blake si-ar fi exprimat conceptiile „astrale” si opiniile antimonarhice si anticlericale numai prin arta sa plastica, atunci ar fi avut mult mai multa consideratie atât cât a trait, si mai ales dupa moarte. Dar artistul s-a complacut într-o neagra saracie, într-un trai mai mult din mila altora (atelierul sau de pictura a dat faliment foarte repede) care credeau în ideile sale revolutionare (a fost un adept al Revolutiei din Franta) si-n profetiile despre Marea Britanie.
          Viziunile nu l-au parasit nici spre batrânete. Bizarul artist, dedicându-se aproape în exclusivitate ilustratiilor de tip „paranormal” (cum am spune astazi), primea „vizita” spiritului fratelui sau Robert (mort de multi ani), care-i „aplauda” toate operele. Acest „nebun incurabil”, cum se spune în epoca, a murit facând ilustratii pentru „Divina Comedie” a lui Dante si pentru Cartea lui Iov… Abia dupa disparitia sa, Blake a început sa fie bagat în seama de critica engleza si picturile si gravurile sale au fost incluse la început în expozitii colective, sub titulatura „Cântece nebune”. Treptat, influenta spiritului sau liber a crescut enorm. Ideile paranormale ale lui Blake stau si astazi la baza unor miscari „subterane” în Anglia.