Rapiti de OZN-uri

          Copiii – o tinta predilecta
          
          Rapirile încep din frageda copilarie, ca si cum veneticii ar alege anumite persoane pe care le monitorizeaza apoi toata viata. Budd Hopkins a studiat numeroase cazuri de rapiri de copii.

          Copiii – o tinta predilecta
          
          Rapirile încep din frageda copilarie, ca si cum veneticii ar alege anumite persoane pe care le monitorizeaza apoi toata viata. Budd Hopkins a studiat numeroase cazuri de rapiri de copii. Reactiile lor fata de nepamânteni sunt o dovada tulburatoare pentru ceea ce se întâmpla. „Prieteni” din neant, cu intentii dubioase
          
          O fetita de doi ani sau doi ani si jumatate a fost îngrozita când a zarit extraterestrul pictat pe coperta cartii Communion de Whitley Strieber. Ea a exclamat: „astia sunt mami! asta e omul care ma ia cu el sa ma vada doctorul; cel care ma dezbraca…”. Atunci când Hopkins a fost solicitat sa examineze cazul, fetita s-a oferit sa-i arate „buba” pe care o avea – trei întepaturi sub ombilic – un semn des întâlnit si la alte rapiri.
          La vârsta de sase ani, întâlnirile fetitei continuau, dar de data aceasta spunea ca îi faceau placere. Ea povestea ca un omulet vine din când în când la ea si o duce în calatorii miraculoase prin geam pâna într-o camera rotunda. Ea îl numea Kevin, adaugând ca îl iubeste deoarece si el i-a spus ca o iubeste. Din pacate acolo unde mergeau „erau si niste Kevin rai”, care îi fac tot soiul de lucruri neplacute, de care însa ea nu prea tine cont, deoarece prietenul ei o ocroteste si în cele din urma are grija s-o duca acasa. Iata deci rapirea deghizata într-un soi de joaca amuzanta de-a hotii si vardistii.
          
          Se naste o fisura între copii si parinti
          
          În plus, nepamântenii îi spuneau fetitei tot timpul: „tu de fapt tii de noi”, „noi suntem adevarata ta familie”. Si Karla Turner Ph.D., autoarea a trei carti de succes despre rapirile OZN (una tradusa si în româneste), povestea, înainte de decesul ei prea timpuriu, ca primele sale amintiri constiente despre experientele de acest tip datau de pe când avea cinci ani. S-a vazut pe un câmp, iar lânga ea era o lacusta de marimea unui om adult, care încerca s-o convinga ca ea este adevarata ei mama.
          Când copiii vor povesti astfel de întâmplari parintilor sau altor persoane apropiate, acestia – evident – nu-i vor crede, ceea ce va institui o separare între copil si adulti. În tot acest proces exista deci foarte multa suferinta si foarte multa manipulare, ceea ce sadeste în mintea copiilor o teribila confuzie si o incertitudine care poate persista, sub forma unor probleme psihologice, tot restul vietii.
          
          Ce-i de facut?
          
          Copiii povestesc aceste întâmplari spontan si plini de încredere. Adesea ei spun ceva de genul „stii mami, doctorii astia vin în camera mea în fiecare noapte; vin prin tavan”. Astfel de afirmatii socheaza parintii deoarece nimic – nici carti citite, nici discutii avute anterior – nu le justifica. Este important ca parintii sa aiba rabdare sa asculte aceste povestioare si sa nu le descurajeze sau sa le respinga, catalogându-le drept visuri urâte. Ei ar trebui sa în-demne copilul sa deseneze – atât cât se pricepe – ce anume a vazut si sa comenteze imaginile.
          Parintii ar mai trebui sa-i spuna copilului ca acum, indiferent ce a fost, se afla în siguranta. Se vor destinde împreuna si îl vor asigura ca îl vor ocroti atât cât e posibil. Ar putea sa-i spuna ceva de genul „îti aduci aminte când ai cazut de pe bicicleta si te-ai julit la genunchi? Daca as fi putut sa te pazesc atunci o faceam, dar nu pot fi chiar tot timpul lânga tine”. Sau ar putea evoca un exemplu asemanator. Nu este întelept sa se spuna ceva de genul „nu vom permite niciodata sa se mai întâmple asa ceva” deoarece rapirea se poate repeta, iar copilul îsi va pierde încrederea în parinti, simtindu-se si mai neajutorat.
          Când parintele a fost el însusi rapit, îi va veni greu sa admita ca a trecut prin astfel de experiente, dar daca îsi depaseste acest blocaj, îi va putea spune copilului ceva de genul „stii, când eram mic, asa ca de vârsta ta, i-am vazut si eu. Au venit la mine în camera; eram si eu speriat de moarte, dar m-au adus înapoi de fiecare data si acum totul e în regula”. Copilul va avea în fata ochilor un exemplu care îl va linisti.