În noaptea de 18 spre 19 noiembrie 1421, o furtuna puternica a lovit coasta Tarilor de Jos, provocând o inundatie devastatoare cunoscuta în istorie drept „Potopul Sfintei Elisabeta”.
Dintre toate calamitatile naturale care au afectat teritoriul olandez de-a lungul secolelor, aceasta ramâne una dintre cele mai dramatice. Zeci de sate au fost complet înghitite de ape, mii de oameni au murit, iar relieful însusi al regiunii Grote Hollandse Waard a fost modificat definitiv. Estimarile sustin ca între 2.000 si 10.000 de oameni ar fi fost ucisi, iar peste 70 de localitati au fost distruse sau abandonate.
Aceasta catastrofa a marcat nu doar geografia, ci si memoria culturala a Olandei, devenind sursa unor legende transmise din generatie în generatie. Dintre toate povestile izvorâte din acel haos, una singura s-a distins si a dainuit pâna in prezent, nu pentru grozavia distrugerii, ci pentru fragila si emotionanta sa umanitate.
Legenda spune ca, dupa retragerea apelor, salvatorii au zarit plutind pe suprafata mâloasa a câmpiei un mic leagan din lemn. Pe el se afla o pisica care parea sa sara de la o margine la alta, într-un dans frenetic si nelinistit. Când oamenii s-au apropiat, au descoperit, cu uimire, ca în interiorul leaganului dormea un bebelus, perfect uscat si linistit, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat în jurul sau. Pisica, sustine povestea, îsi mentinuse echilibrul în mod instinctiv, împiedicând leaganul sa se rastoarne si protejând astfel copilul de ape. Cele doua vieti, cea a omului si cea a animalului, pluteau împreuna prin ruinele unei lumi scufundate.
Aceasta imagine – a fragilitatii salvate de grija si de întâmplare – a devenit în timp un simbol national al sperantei în mijlocul dezastrului. Copilul a primit, potrivit traditiei orale, numele de Beatrix sau Beatrijs, un nume care în limba latina deriva din „Beatrix”, adica „purtatoarea de fericire”.
Pisica nu are nume în legenda, dar rolul ei a fost considerat esential. Nu este greu de înteles de ce aceasta poveste a fost iubita de generatii întregi. Timp de secole, legenda a fost spusa si rescrisa în Biesbosch, zona mlastinoasa care a luat nastere în urma inundatiei. Ea a fost popularizata si mai mult în secolul al XIX-lea, când artistul olandez de origine britanica Lawrence Alma-Tadema a pictat lucrarea „Inundatia de la Biesbosch din 1421”, inspirata direct din aceasta poveste. Tabloul reda, cu o sensibilitate romantica specifica epocii, leaganul plutind printre ruine, cu pisica si copilul în prim-plan.
Desi opera nu este printre cele mai cunoscute ale artistului, ea ramâne o reprezentare vizuala a unei povesti care, desi poate neverificabila în detaliu, si-a gasit locul în imaginarul colectiv. Este important de spus ca povestea nu poate fi verificata în surse contemporane evenimentului. Nu exista mentiuni despre acest episod în cronici medievale directe, iar detaliile – mai ales cele legate de comportamentul pisicii – par sa fie adaugiri ulterioare, probabil menite sa dea un sens moral unei tragedii greu de cuprins.
Într-o epoca în care explicatiile religioase si simbolismul dominau gândirea, o astfel de poveste ar fi fost privita nu doar ca o minune, ci si ca un semn al protectiei divine sau al armoniei dintre om si natura. Istoricii moderni sunt prudenti: accepta existenta legendei ca parte din folclorul post-inundatie, dar nu pot confirma autenticitatea faptelor.
GABRIEL TUDOR
Comentarii