Venit pe lume în anul 1802 într-o familie numeroasa (cu sapte frati), Edwin Henry Landseer a beneficiat de o zestre genetica remarcabila, de un talent artistic înnascut, pe baza caruia s-a înaltat si destinul sau, într-un cadru social deloc usor de cucerit.
Calitatile lui cu totul deosebite, remarcate si stimulate cu generozitate de familia sa (tatal era gravor, cu o anume intuitie în a recunoaste valoarea estetica si pasiunea pentru a face arta), l-au propulsat de tânar în cercurile înalte ale nobilimii londoneze din prima jumatate a veacului al XIX-lea, pâna în atmosfera ultraselecta a Casei Regale. Fara îndoiala, asemenea relatii au contribuit la ascensiunea sa profesionala, însa atributele personale l-au impus în elita artistilor „animalisti” din epoca respectiva.
Termenul „animalist”, nu este întâlnit frecvent, tocmai fiindca subiectul este abordat foarte rar în artele plastice. La Edwin Henry Landseer – un nume prea putin cunoscut de publicul larg – surprinde, în primul rând, prin diversitatea ipostazelor sub care „fotografiaza” si abordeaza lumea animalelor; vietati atât domestice, cât si salbaticiuni din fauna cinegetica. Câinii detin sub acest aspect „suprematia”, dupa care caii îl însotesc pe om în cadre diverse (domestice, de vânatoare, de lupta), apoi erbivorele, în timp ce din fauna padurilor se disting cerbii, însa, fatalmente, ca vânat.
Cu toate acestea, artistul englez – care a fost si un sculptor remarcabil, realizând faimosul grup statuar al leilor de bronz veghetori la baza Coloanei lui Nelson din Piata Trafalgar – a cucerit societatea londoneza si în special pe suveranii de la Windsor. Dupa ce, la numai 29 de ani, devenea membru al Academiei Regale, în 1850 a fost înnobilat de Regina Victoria, primind titlul de cavaler si numit „Sir” Edwin Landseer.
Despre tehnica si mai ales maiestria acestuia s-a vorbit foarte mult în epoca victoriana, unele episoade din viata sa publica ramânând în memoria colectiva prin insolitul abordarilor lumii animalelor. Landseer a surprins, de pilda, prin abilitatea sa de a lucra simultan, cu ambele mâini, zugravind cu o mâna capul unui cal si cu cealalta partea din spate a corpului.
Una dintre primele sale picturi – Mastifi alpini reanimând un calator în suferinta (1820) – este considerata a se afla la originea mitului conform caruia câinii de salvare Saint-Bernard din Alpi poarta un mic recipient cu brandy pe zgarda.
Animalele nu lipsesc din picturile lui Sir Landseer cu scene domestice ori mitice. Câinii si caii, în mod evident speciile preferate de artist, participa la naratiunea imagistica, aproape umanizate, devenind – printr-o fortare a ideii, însa pastrând proportiile realitatii – parteneri de dialog cu oamenii.
În acelasi timp, câteva scene fictive impun în chip alegoric prezenta unor animale investite nu numai cu atribute ale speciei noastre, ci si cu statute sociale deloc întâmplator „selectate”. Spre exemplu, au ramas de notorietate Maimuta care a vazut lumea si Procesul cu juriu, sau Asezarea legii, o pictura în ulei din 1840 care satirizeaza profesia juridica.
Pictura înfatiseaza câini în rolurile membrilor instantei, cu un pudel francez în centru, în rolul de judecator. Pictura a fost inspirata de un comentariu întâmplator facut de un judecator, în timp ce se afla la cina cu Landseer, cum ca pudelul francez apartinând renumitului Conte d’Orsay „ar putea fi un Lord Cancelar de exceptie”…
Atractia catre aceasta zona a lumii reale mai curate decât societatea umana l-a orientat pe artistul victorian si catre una dintre capodoperele shakespeareene: Visul unei nopti de vara. „Vis” imaginat prin dramatizare în binecunoscuta piesa de teatru si pe care Landseer îl vede cu implicarea nemijlocita a unor animale ce reprezinta, în acelasi stil alegoric mentionat mai sus, caractere umane.
Totusi, daca aici satira nu mai are nevoie de explicatii speciale, în Potopul din Tinuturile Înalte (trimitere la Scotia, un tarâm foarte agreat de artist) dramatismul evocarii imagistice a catastrofei biblice este împins pâna în pragul tragismului. Numai ca numeroasele animale reprezentate în cadru nu se afla pe arca salvatoare, ci expuse în mod fatal amenintarii diluviului. Sa fi fost oare acesta un moment de inspiratie premonitorie a pictorului englez despre evolutia lumii în viitor?
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii