Populatia Enawenê-nawê traieste pe un teritoriu recunoscut oficial de guvernul federal al Braziliei în 1996, în bazinul râului Juruena, din padurea tropicala amazoniana de sud. Comunitatea efectueaza anual un ritual sacru numit Yãkwa, care dureaza 4 luni, în timpul perioadei de seceta, spre onorarea spiritelor lumii de dincolo Yakairiti, asigurând astfel ordinea cosmica si sociala pentru diferitele clanuri.
Ceremonialul leaga biodiversitatea locala de o cosmologie complexa, simbolica, ce conecteaza domeniile diferite, dar inseparabile ale societatii, culturii si naturii. Un model remarcabil de coeziune umana, dar si de integrare a fiintei umane în natura si în Univers, care implica schimb de mâncare, dans, muzica si coafuri din pene pentru a onora spiritele.
În anul 1974, când au întâlnit pentru prima data o expeditie straina, condusa de preotul iezuit Thomaz de Aguino Lisboa, numarau doar 97 de persoane. In prezent, populatia Enawenê-nawê a crescut la aproximativ 700, dar sunt amenintati de diferite pericole. Ei locuiesc în adaposturi comune mari, fiecare gazduind pâna la 50 de persoane, care înconjoara centrul satului, unde au loc ceremonii si ritualuri. Sunt pescari extrem de priceputi, dar nu captureaza mai mult peste decât le este necesar si nu consuma carne rosie, lucru ce are un revers dramatic: viata lor spirituala fiind legata direct de ritualurile de pescuit, proiectele de baraje hidroelectrice în bazinul râului Juruena le pun în pericol existenta, ca grup etnic.
În activitatile zilnice, pe parcursul a sapte luni de activitate maxima, clanurile Enawenê-nawê îsi împart responsabilitatile: un grup porneste în expeditii de pescuit, în timp ce altul pregateste ofrande de sare grunjoasa, peste si hrana rituala pentru spirite si interpreteaza muzica si dans.
Ritualul combina cunostinte despre agricultura, procesarea alimentelor, mestesuguri (costume, unelte si instrumente muzicale), constructia de case si baraje de pescuit. Yãkwa si biodiversitatea locala pe care o celebreaza reprezinta un ecosistem extrem de delicat si fragil, a carui continuitate depinde direct de conservarea sa.
Cu toate acestea, ambele sunt serios amenintate de defrisari, minerit, exploatarea forestiera, constructia de drumuri, cai navigabile, baraje, drenarea si devierea râurilor, pescuitul, comertul ilegal cu animale salbatice…
Culesul mierii este celebrat în „Keteoko”, sarbatoarea mierii, când barbatii aduna cantitati mari de miere salbatica din padure si o ascund la întoarcerea în sat, dezvaluind-o doar când femeile încep sa danseze.
O legenda enawenê-nawê relateaza despre popoarele ancestrale, din ale caror „ramasite” provin, ca traiau initial în interiorul unei stânci. O ciocanitoare, care a sapat o deschidere în stânca catre lumea exterioara, a permis ca oamenii sa se raspândeasca pe întreg Pamântul. Acestia aveau însa culturi imperfecte. De exemplu, un grup îsi facea toate obiectele din paie de palmier, altul mânca doar pasari. O serie de catastrofe, provocate de spiritele subterane prin atacuri ale jaguarilor, monstrilor acvatici, triburilor inamice, prin epidemii, aproape ca i-au nimicit.
Putinii supravietuitori, condusi de spiritele celeste si subpamântene ale clanurilor lor, s-au îndreptat catre un anumit sat, cel al stramosilor aweresese, unul dintre principalele clanuri. Dupa unirea lor, si-au împartasit reciproc cunostintele, traditiile si obiceiurile.
In prezent, ei îsi percep universul cultural ca pe o combinatie de forme distincte, originare din vremea „miticilor” Enawenê-nawê, oamenii care au iesit din stânca si s-au contopit în libertate cu natura.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii