Un nou studiu sugereaza ca primii oameni foloseau focul în Pestera Wonderwerk din Africa de Sud înca de acum 1,79 milioane de ani într-o zona care nu ar fi putut fi afectata de incendii naturale, ceea ce indica faptul ca focul a fost probabil adus si întretinut de stramosii oamenilor.
Aceasta descoperire extinde cronologia utilizarii focului si dezvaluie existenta unui comportament surprinzator de sofisticat cu mult înainte ca oamenii sa poata produce focul din proprie vointa. Folosind o tehnica dezvoltata recent, prin care pot fi detectate urme de ardere în oasele fosilizate, cercetatorii au identificat dovezi repetate ale prezentei focului în adâncurile acestei pesteri.
Deoarece aceste urme au fost gasite mult dincolo de aria de actiune a incendiilor naturale, rezultatele sugereaza ca oamenii primitivi aduceau în mod deliberat focul provenit din surse naturale în pestera si îl mentineau aprins.
În 2012, membrii echipei de cercetare au raportat dovezi ale existentei focului datând din urma cu aproximativ 1 milion de ani (publicate de membrii echipei în 2012 în jurnalul stiintific PNAS). Acestea au fost considerate cele mai vechi dovezi cunoscute ale utilizarii intentionate a focului, dar aceasta cronologie a fost acum extinsa, în urma sapaturilor si analizelor continue, relateaza Science Daily/Agerpres.
Cercetatorii au identificat urme de utilizare a focului în depozite arheologice din urma cu 1,07 pâna la 1,79 milioane de ani, Pestera Wonderwerk devenind astfel unul dintre cele mai vechi situri cunoscute asociate cu utilizarea focului de catre hominizi. Descoperirile ofera o noua perspectiva asupra modului în care stramosii stravechi ai omului ar fi putut interactiona cu focul cu mult înainte de a învata sa-l aprinda singuri.
Focul oferea numeroase avantaje, printre care caldura, protectie împotriva pradatorilor, lumina dupa lasarea întunericului si, în cele din urma, posibilitatea de a prepara hrana. Cu toate acestea, momentul în care oamenii au început sa foloseasca focul a ramas una dintre cele mai dificile necunoscute ale arheologiei.
Studiul aduce, de asemenea, o noua abordare bazata pe proprietatile de emisie a luminii ale oaselor arse. Atunci când sunt expuse la anumite lungimi de unda ale luminii, oasele care au fost supuse unei încalziri intense produc o stralucire distinctiva. Cercetatorii au combinat aceasta metoda nedistructiva de luminescenta cu analize chimice consacrate, ceea ce le-a permis sa identifice oasele de animale arse cu un mare grad de certitudine. Aceasta tehnica este portabila, neinvaziva si poate fi utilizata pe colectii mari de fosile, fara a provoca daune.
Pentru a testa metoda, echipa a examinat sute de oase fosile minuscule lasate în urma de bufnite care au trait în interiorul pesterii. Deoarece aceste ramasite s-au acumulat în mod natural de-a lungul timpului, ele ofera o marturie independenta, neantropogena, a evenimentelor din trecut, conservata pe podeaua pesterii.
Cercetatorii au descoperit dovezi clare de ardere într-un strat arheologic asociat cu artefacte din perioada acheuleeana timpurie, probabil având legatura cu Homo erectus. Ramasitele arse au fost descoperite la aproximativ 30 de metri în interiorul pesterii, aflata mult dincolo de zona care ar fi putut fi afectata de incendii naturale. De asemenea, acestea se aflau într-un strat lipsit de depozite de guano (acumulare de excremente si ramasite de pasari, lilieci etc.), ceea ce exclude combustia spontana ca explicatie. Dovezile nu sugereaza ca acesti oameni primitivi erau capabili sa aprinda focul oricând doreau. În schimb, descoperirile indica faptul ca, probabil, ei colectau focul din surse naturale, precum fulgere sau incendii izbucnite în savana africana.
Potrivit oamenilor de stiinta, acesti oameni preistorici au adus focul în pestera în mai multe rânduri si l-au mentinut aprins o perioada, înainte ca, în cele din urma, acesta sa se stinga. Echipa a sugerat, de asemenea, ca peletele de bufnita (granule regurgitate de bufnita, formate din resturi nedigerabile ale prazii) ar fi putut servi drept combustibil, ceea ce ar explica de ce oasele minuscule de rozatoare continute în acestea prezinta urme de ardere.
Chiar si asa, capacitatea de a transporta focul si de a-l mentine aprins în interiorul unei pesteri reprezinta o etapa comportamentala majora. „Aceste descoperiri arata ca oamenii primitivi nu erau doar observatori pasivi ai incendiilor naturale”, a explicat Kolska Horwitz, adaugând ca „ei interactionau activ cu focul si îl integrau în viata lor”.
Pe lânga extinderea cronologiei utilizarii focului, studiul ofera arheologilor un nou instrument valoros pentru a explora momentul si modul în care oamenii au început sa utilizeze focul.
NICUSOR DINCA
Comentarii