În dimineata de 5 decembrie 1952, locuitorii Londrei s-au trezit într-un frig neobisnuit de aspru. Iarna pusese deja stapânire pe capitala britanica de câteva saptamâni, însa nimeni nu banuia ca orasul urma sa intre într-unul dintre cele mai mortale episoade de poluare din istorie.
În doar câteva ore, Londra avea sa fie înghitita de un nor dens, galben-negricios, atât de gros încât oamenii nu îsi mai puteau vedea propriile picioare. Fenomenul avea sa ramâna cunoscut sub numele de „Marele Smog” din 1952.
Totul a început din cauza unei combinatii fatale între vreme si poluare. Un fenomen meteorologic numit inversiune termica a blocat aerul rece aproape de sol, împiedicând dispersarea fumului.
Fumul provenit din arderea carbunelui s-a amestecat cu emisiile fabricilor si gazele de esapament ale masinilor, formând o ceata toxica, aproape letala, care a acoperit complet orasul. Pe masura ce ziua avansa, smogul devenea tot mai dens. Pâna seara, vizibilitatea scazuse la doar câtiva metri.
Strazile Londrei au devenit imposibil de traversat, iar traficul s-a oprit aproape complet. Zborurile au fost anulate, trenurile suspendate, iar soferii abandonau masinile în mijlocul drumului pentru ca nu mai vedeau nimic în fata. Singurul mijloc de transport care a continuat sa functioneze a fost metroul londonez.
Chiar si serviciile de ambulanta au fost afectate, ceea ce i-a obligat pe multi bolnavi sa încerce sa ajunga singuri la spitale. Smogul patrundea inclusiv în interiorul cladirilor, prin ferestre si usi. Teatrele si cinematografele si-au anulat spectacolele deoarece publicul nu putea vedea scena.
Primele victime au început sa apara rapid, mai ales în rândul copiilor mici, batrânilor si persoanelor cu probleme respiratorii. Multi oameni au murit sufocati în propriile locuinte. Initial, autoritatile au minimalizat gravitatea situatiei, însa bilantul a devenit imposibil de ignorat. Estimarile moderne arata ca între 6.000 si 12.000 de persoane si-au pierdut viata în cele cinci zile ale Marelui Smog. Alte sute de mii de oameni s-au îmbolnavit grav.
A fost una dintre cele mai severe catastrofe ecologice urbane ale secolului XX. Problema poluarii în Londra nu era noua. Înca din Evul Mediu, orasul era afectat de fumul rezultat din arderea carbunelui.
Cartierul East End, plin de fabrici si locuinte muncitoresti, era cel mai afectat. Zona joasa favoriza stagnarea aerului, iar norii toxici ramâneau blocati deasupra strazilor. Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia s-a înrautatit. Marea Britanie exporta carbunele de calitate superioara pentru a-si plati datoriile de razboi, astfel ca populatia si fabricile foloseau combustibili inferiori, extrem de poluanti.
În timpul Marelui Smog, autoritatile meteorologice britanice au estimat ca în aer au fost eliberate zilnic peste 1.000 de tone de particule de fum, 2.000 de tone de dioxid de carbon si aproximativ 370 de tone de dioxid de sulf. Dezastrul din 1952 a schimbat pentru totdeauna modul în care lumea privea poluarea.
În 1956, guvernul britanic a adoptat Clean Air Act, una dintre primele legi moderne privind protectia mediului. Legea interzicea folosirea combustibililor foarte poluanti în zonele urbane si încuraja trecerea la electricitate, gaz si combustibili fara fum.
Alte episoade severe de smog au lovit Londra în 1957 si 1962, provocând alte sute de morti. Marele Smog a ramas însa simbolul suprem al efectelor devastatoare pe care poluarea le poate avea asupra unui oras întreg.
GABRIEL TUDOR
Comentarii