Despre fascinanta si totodata terifianta lume a dinozaurilor s-a scris enorm, s-au realizat filme, s-au facut reconstituiri in marime naturala spectaculoase si s-au tesut nenumarate ipoteze si povesti. Daca disparitia lor subita ramâne inca un mister provocator, nu mai putin atractive sunt aspecte insolite, mai putin cunoscute, bazate pe elemente concrete, pastrate de oamenii de stiinta in sertarul „amintirilor despre viitor”. Merita totusi sa remarcam câteva dintre ele.
Monstrul din abisurile Nordului
In 1997, geologii care forau in Marea Nordului, cautând petrol, au scos din maruntaiele apelor un obiect straniu, a carui natura nu au putut-o stabili: o structura circulara de 4 centimetri diametru, crestata si cu un orificiu interior. Descurajati, cercetatorii au abandonat-o si abia in 2003 s-a emis ipoteza la care nu se astepta nimeni: ar fi fost vorba despre un fragment de os apartinând unui Plateosaurus, dinozaur din Mezozoic (-240/-265 milioane de ani).
Ceea ce intriga era insa faptul ca relicva fusese extrasa de la 2615 metri adâncime! Sa gasesti macro-fosile in asemenea conditii e ca si cum ai cauta un ac in carul cu fân – au estimat paleontologii. Totusi, s-a formulat intr-un final o explicatie rezonabila. In vremea când Plateosaurus isi facea veacul prin actuala Europa, exista o legatura terestra intre Groenlanda si Norvegia, iar Marea Nordului nu aparuse. Marile schimbari geologice ulterioare au dus la conformatia de azi a continentelor si a oceanelor, astfel ca respectivul monstru de uscat s-a „pravalit” in abisuri. Abisuri care, fara indoiala, ascund inca multe enigme.
Uriasii deveniti pitici
Super-familia sauropodelor cuprinde cele mai mari fiinte care au trait vreodata pe Pamânt, conform oamenilor de stiinta. Existau specii ce puteau depasi 25 de metri, dar si „pitici”, nu mai mari de 6 metri! La sfârsitul secolului trecut, descoperirea unor fosile de sauropode de talie mica (lânga Hanovra, in Germania) a dus la ideea ca era vorba despre specimene foarte tinere. Recent insa, studii aprofundate au demonstrat ca relicvele apartin unor adulti „pitici”: lungimea de circa 6 metri si greutatea de o tona, o nimica toata pe lânga cele 60 de tone ale brachiosaurului.
Apartenenta la categoria de vârsta adulta s-a confirmat prin studierea semnelor de crestere de pe oase, similare cu cercurile de crestere din trunchiurile arborilor. Totusi, de ce aveau proportii atât de modeste? Acesti Europasaurus holgeri se presupune ca au trait pe o arie vasta, care insa a fost acoperita de ape, determinând retragerea animalelor pe o insula. Acolo, hrana fiind mult mai putina si mai dificil de procurat, uriasii de odinioara si-au adaptat gabaritul la conditiile de trai, evoluând rapid catre o forma mult redusa. In sprijinul ideii, se aduce exemplul elefantilor pitici de pe Insula Flores (90 de centimetri lungime!), dar si cel al hominizilor de aici, inca aflati in mijlocul unor controverse stiintifice.
Dinozaurul-girafa
De obicei, gâtul cunoscutului Diplodocus este considerat disproportionat in raport cu corpul. Totusi, Erketu ellisoni bate toate recordurile. Acesta face parte din super-familia sauropodelor si depaseste cu mult amintita medie de 25 de metri. Fosila descoperita in 2002 in Desertul Gobi masura nu mai putin de 36 de metri! Relicvele scoase la iveala proveneau de la gât, picioare si piept. Ceea ce a surprins cel mai mult a fost lungimea gâtului, de peste 7,3 metri si faptul ca vertebrele acestuia prezentau toate aceeasi lungime, de 60 centimetri.
Mult timp, „tinuta” gigantilor din negura timpului a iscat dezbateri aprinse, in general considerându-se ca ei isi tineau gâtul ridicat, la fel ca girafele de astazi. Studii recente au aratat insa ca dinozaurii respectivi mergeau probabil cu capul si gâtul paralele cu solul. Dar cu un gât de peste 7 metri, oare cum va fi fost pozitionat capul? Analiza vertebrelor lui Erketu a demonstrat ca ele erau usoare si putin solide. In Jurassic, se pare ca aceasta era o modalitate de a pierde din greutate, ceea ce nu insemna si… a-si pierde capul.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii