Suntem putin peste jumatatea secolului al XV-lea, anul în care a murit printul Henric al Portugaliei, 1460, si mantaua sponsorizarilor marilor expeditii urmeaza a fi pusa pe umerii unui nou monarh, Regele Joao al II-lea. Ca orice nou rege, s-a declarat, înca de la suirea pe tron, total nemultumit de veniturile care intrau în visteria Portugaliei de pe urma expeditiilor comerciale. Cu alte cuvinte, se cheltuiau multi bani pe negot si se întorceau prea putini în casa. Era momentul pentru un pas energic, o schimbare de azimut, o noua strategie.
Si Joao al II-lea a gasit-o, desi nu putem spune ca suficient de repede. Ideea era simpla: extinderea imperiului, cucerirea de noi teritorii manoase, actiune de pe urma careia sa iasa bani frumosi. Regele îsi argumenta ambitiile si ideea accentuand latura religioasa asa ca latura economica era împachetata frumos: se arata hotarat sa stabileasca un imperiu crestin undeva nu prea departe de tara, dar suficient de departe de Europa: vestul Africii. Asa se face ca în 1481, gasindu-si omul, îl însarcineaza pe Diogo d'Azambuja sa plece cu o expeditie pentru a stabili primul asezamant permanent în Africa.
Iar pentru a marca schimbarea filozofica a expeditiilor portugheze, de la voiajele comerciale la cele de asezare în teritorii, au fost comandate o serie de obeliscuri din granit pentru noul tip de expeditii pe mare. Pe fiecare obelisc erau gravate însemnele regale ale lui Joao al II-lea si crucea crestina. Cand exploratorii urmau sa ajunga pe teritorii nemarcate pe hartile vremii, ei urmau sa planteze cate un obelisc pe tarm pentru a se vedea ca teritoriul trece sub stapanirea crestinatatii si a Portugaliei. În sase ani, adica pana în 1487, exploratorii portughezi plasasera obeliscurile de granit cam peste tot pe coasta vestica a Africii, înspre sud, pana prin dreptul Capului Crucii.
Am putea spune ca Diogo d'Azambuja a avut mana buna, dar si vant bun din pupa din partea conducerii regale. Vantul a fost bun pentru ca a împins expeditiile spre locuri pe care europenii nu le mai calcasera, iar mana sa a fost buna pentru ca sub comanda sa s-au aflat si doi aventurieri anonimi, doi exploratori care nu anuntau nimic iesit din comun, dar al caror nume, care în deceniul care a urmat, avea sa fie pe buzele tuturor si de acolo, direct în cartile de istorie. Unul dintre acestia se numea Cristofor Columb, celalalt, Bartolomeu Dias.
Unul a crezut în explorarile marine pe o ruta complet necunoscuta spre vest, celalalt, convins ca drumul bun spre India este spre est, prin sudul Africii. Descoperirile primului, aveau sa însemne mult pentru umanitate, ale celui de-al doilea aveau sa însemne mult pentru comertul mondial. Si unul si celalalt erau nascuti sa-si uneasca destinul cu marea si cu oceanul, ambii au avut noroc în aventura lor. Desi am relatat într-un episod anterior drumul lui Dias spre sudul Africii, iata acum o descriere mai amanuntita a expeditiei sale, care se putea termina într-o tragedie, dar a avut norocul sa se transforme într-o victorie de prestigiu.
Plecand din Tagus, în 1487, Dias a ancorat undeva înspre sudul continentului african si a plasat obeliscul într-un loc numit Punctul Dias. Pornind la drum din nou, vantul bun s-a transformat în furtuna. Timp de 13 zile, furtuna care batea dinspre nord, l-a purtat pe Dias mult peste capul Bunei Sperante, în oceanul Atlantic, acolo unde nici un european nu mai ajunsese. Norocul lui a fost ca furtuna a încetat la fel de brusc cum se si pornise, asa ca a pus carma spre nord-est reusind sa atinga din nou uscatul la Mossel Bay. Nedandu-si seama ca a depasit cel mai sudic capat al Africii, Dias si-a continuat expeditia pana la Algo Bay.
Este punctul unde navigatorul a observat ca linia coastei urca spre nord, moment în care si-a dat seama ca trecuse de sudul Africii si ca locul nu era trecut în hartile vremii. Putea sa se opreasca acolo, sa puna un obelisc, dar nedorind sa riste o revolta, a cedat cerintelor echipajului si a hotarat sa se întoarca acasa dupa o calatorie de 11.000 kilometri la sud de Portugalia. Asa ca a ocolit din nou varful sudic al Africii, loc pe care l-a numit „Capul Furtunilor” în amintirea furtunii care fusese la un pas de a pune un final prematur aventurii lui, si pe care regele Joao al II-lea l-a rebotezat, mult mai inspirat, Capul Bunei Sperante. Asta ca sa le aminteasca navigatorilor portughezi ca speranta de a ajunge în India, prin est este intrinsec legata de acel loc.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii