Alaturi de Belizarie, dar nu mai celebru decit acesta, Narses a fost unul dintre cei doi generali cu ajutorul carora imparatul Justinian a incercat sa duca la bun sfirsit actiunea lui de „Reconquista” a imperiului Cezarilor. Primii ani ai vietii sale sunt invaluiti in mister – mister cultivat cu grija de altfel, de insusi Narses. Ajuns la maturitate, el si-a croit o genealogie pe masura faimei sale, pretinzind ca ar fi originar din familia Kamsarakan, descendenta a dinastiei Arsacide, ce domnise cindva peste Armenia. In tinerete, ar fi fost capturat, spunea el, de catre bizantini, in timpul unei lupte si, luat in robie, a ajuns in cele din urma in serviciul lui Justinian.
De fapt, dupa cum rezulta din cercetarile istoricilor moderni, Narses era de origine modesta, fiind nascut pe la 475, intr-o familie de tarani din Armenia. Se pare ca din cauza saraciei, parintii l-au vandut – procedeu la care recurgeau adesea, in acele vremuri, familiile sarace si cu multi copii – sau l-au inrolat, inca din adolescenta, in armata. Cazut prizonier, el a fost facut rob si a avut soarta multor baietandri aflati in aceasta situatie: a fost castrat si facut eunuc – mai ales ca, suferind de nanism, era pipernicit si deloc potrivit unor munci grele. Despre peregrinarile sale din tinerete nu se stie absolut nimic.
Cronicarii vremii nu dau nici un fel de indiciu. Abia la maturitate, adica dupa implinirea varstei de 40 de ani, il aflam in anturajul viitorului imparat Justinian. Intrigile lui l-au determinat pe Justinian sa il trimita in 538 in Italia ocupata de ostrogoti, spre a i se alatura generalului Belizarie. Dar certurile dintre ei l-au determinat pe Justinian sa-l recheme la Constantinopol pe Narses. Nu a fost o pedeapsa pentru generalul pitic, ci o recompensa, intrucat pe parcursul urmatorilor ani, glasul sau se va face temut in consiliul privat al imparatului, adevaratul guvern al Imperiului.
Luptele cu barbarii
In 548, intrigile de la curte, dar si insuccesele militare au determinat rechemarea lui Belizarie din Italia. Dizgratia era totala pentru incercatul comandant de osti si nimeni nu banuia ca in locul sau va fi trimis Narses, cel care nu avea nici un fel de pregatire militara. Veteranii s-au revoltat la auzul vestii ca vor lupta sub ordinele unui eunuc dar Justinian a ramas de neclintit. In ciuda tuturor, Narses avea sa se dovedeasca un strateg de geniu. El a debarcat la Ancona, singurul port din peninsula ce se mai afla inca in mainile romanilor, dupa ce invinsese flota ostrogotilor la Sinigaglia.
Dar un mars spre nord, catre Lombardia stapanita de barbari, reprezenta o incercare teribila pentru orice comandant, nu insa si pentru „generalul pitic”. Cand armata lui Narses a aparut inaintea zidurilor Ravennei, detasamentul de ostrogoti, care ocupa orasul, a ramas atat de surprins incat a abandonat orice aparare. Auzind ca grosul armatei ostrogote se afla langa Roma, Narses s-a indreptat spre Cetatea Eterna. Batalia s-a dat la Lentaglio, in iulie 552. Tactica adoptata de Narses, care a dat inamicului impresia ca se retrage, pentru a-l atrage in cursa si a contraataca puternic, cu cavaleria herula, pe flancuri, a dat roade: 6000 de ostrogoti, printre care si regele lor, Totila, au fost ucisi.
Narses a cerut ca trupul lui Totila sa fie cautat, printre morti, si a trimis armura bravului suveran barbar la Constantinopol. De acum, drumul spre Roma era deschis si Narses a cerut sa ii aduca cheile orasului. In acelasi timp, spre a impiedica replierea ostrogotilor, sub comanda noului lor rege, Teias, el a trimis spre Verona un corp de oaste sub comanda generalului Valerian. Teias s-a dovedit insa mai viclean si, ajutat de franci, carora le cumparase prietenia, s-a strecurat spre sudul provinciei, pe langa armata lui Valerian, dornic sa dea piept cu Narses.
Pe malul raului Sarnus (Draco), in martie 553, in cursul unei sangeroase batalii ce a durat doua zile, armata barbarilor a fost zdrobita. Teias si majoritatea nobililor ostrogoti au fost ucisi, iar restul ostrogotilor au fost luati prizonieri, dar Narses le-a permis sa plece liberi, cu conditia sa paraseasca imediat Italia. Abia acum, Narses a pornit spre nord, cucerind fortareata dupa fortareata si castigand increderea localnicilor prin marinimia sa. Dar, pe cand considera ca reusise sa aduca iarasi Italia sub stapanire romana, dinspre Alpi au inceput sa soseasca zvonuri alarmante: o armata de 75.000 de alemani si franci cobora trecatorile muntilor, pregatindu-se sa invadeze Italia.
Barbarii au navalit spre sud, jefuind cu cruzime Apuglia, Calabria, Campania si Bruttium. Narses s-a temut sa stea in fata acestui tavalug si a asteptat ca adversarii sai sa se risipeasca, in cautare de prada, pentru a-i ataca pe rand. El avea sa beneficieze insa de un aliat cu totul neasteptat: molimele au inceput sa bantuie armata barbarilor care, imputinata si demoralizata, s-a indreptat inapoi, spre Alpi. Era momentul prielnic pentru Narses, care a surprins armata franco-alemana la Casilinum, pe raul Vulturnus (Volturno) si a atacat-o puternic, cu veteranii sai.
Din cei 30.000 de barbari apti de lupta, numai 5.000 au reusit sa scape cu viata, spune cronicarul Agathias. Italia era, in sfarsit pacificata, si drept recompensa pentru victoriile sale – care, in mare masura, i se datorau totusi si lui Belizarie – Narses a fost numit de catre Justinian guvernator al peninsulei si si-a stabilit resedinta la Ravenna.
Un plan diabolic
La inceput Narses a aplicat in provincia proaspat cucerita o politica subtila, doar pentru a castiga increderea noilor sai supusi. O data dobandita aceasta incredere, el a impus insa un sistem de taxe impovarator si se pare ca o buna parte din fondurile astfel obtinute au luat calea propriilor lui buzunare. De altfel, era renumit luxul cu care fostul baietandru sarman din Armenia se inconjura, fastul vesmintelor sale si ale numeroaselor favorite pe care le intretinea. Moartea lui Justinian va duce la caderea lui Narses in dizgratie.
Noul imparat, Justin al II-lea, nu-l putea suferi pe intrigantul eunuc, i-a retras imediat conducerea Italiei si l-a convocat in capitala imperiului. Temandu-se ca va fi executat, Narses, desi a predat fraiele puterii, a refuzat sa revina la Constantinopole, si s-a retras la Napoli. De fapt, batranul comandant nu se putea impaca deloc cu dizgratia in care cazuse si a urzit un plan de-a dreptul diabolic. „Plin de manie, scrie Paulus Diaconus, un cronicar din secolul VII, in a sa Historia Langobardorum, Narses a trimis soli la longobarzi si i-a invitat sa lase pusta saraca a Panoniei spre a se bucura de campiile manoase ale Italiei.
Si le-a trimis lor fructe si roade din Italia, spre a le starni lacomia si pofta de cuceriri.” Desi unii sustin ca povestea ar fi o nascocire, istorici renumiti, precum Le Beau sau Gibbon, inclina sa-i dea credit, dat fiind caracterul josnic al lui Narses. Astfel, in fruntea cetelor sale, regele longobard Alboin a luat calea Alpilor. Narses i-a scris imediat o misiva impaciuitoare lui Justin al II-lea, cerandu-i sa-l puna in fruntea veteranilor romani, spre a apara inca o data Italia. Dar imparatul a refuzat aceasta propunere. Macinat de ura si neputinta, batranul Narses s-a stins din viata la Napoli, inainte de a vedea deznodamantul acestei tragedii pe care el o crease: peste putina vreme, longobarzii devastau Italia, distrugand astfel visul lui Justinian, de a reda imperiului cea mai pretioasa provincie a sa.
Fara indoiala, Narses a fost unul dintre acei oameni alesi de destin sa se ridice deasupra celorlalti, prin geniul lor si cu ajutorul unor circumstante favorabile, pentru a deveni fie binefacatori ai omenirii, fie adevarate flageluri, aducatoare de distrugere si moarte. De origine umila, sclav, eunuc, cu un trup pipernicit si o voce de femeie, el a reusit sa devina egalul celor mai puternici conducatori ai epocii sale. Desi inferior lui Belizarie pe plan militar, el s-a dovedit a-i fi superior ca diplomat. El si-a pus cele mai josnice vicii in slujba unui ideal nobil: refacerea Imperiului Roman. Si, atunci cand nu a reusit, de teama ca altcineva va culege roadele eforturilor sale, a preferat sa-si distruga singur opera…
GABRIEL TUDOR
Comentarii