Factorii naturali au reprezentat intotdeauna, in cursul istoriei, un element important, daca nu chiar decisiv, in desfasurarea luptelor, de multe ori ei influentand sau decizand soarta unei batalii. Desigur, intr-o epoca supertehnologizata, precum cea in care traim, cand razboaiele au ajuns sa se poarte din fata monitoarelor de computer, o asemenea situatie pare greu de imaginat. Si totusi nu trebuie uitat ca, nu mai departe de mijlocul secolului trecut, „generalul Iarna” si-a adus din plin contributia la esecul masinii de razboi naziste in Rusia, dupa ce, cu aproape un veac si jumatate in urma, ii daduse lovitura de gratie lui Napoleon… Nu trebuie neglijata insa importanta pe care un alt factor natural, norii de praf, a avut-o in desfasurarea unor batalii faimoase.
Cel mai bun aliat al lui Hannibal
Acest element a avut o deosebita insemnatate, mai ales in confruntarile din antichitate, cand un general inteligent putea folosi norii de praf pentru a obtine o victorie stralucita sau a evita o infrangere rusinoasa. Primul care releva importanta lor este Homer, aedul orb, in „Iliada”, unde vorbeste despre norii de praf pe care carele si calaretii le starneau inaintea luptei, pentru a-i dezorienta pe adversari. Cel mai mare poet roman, Vergiliu, care a fost fara indoiala nu doar un admirator, ci si un plagiator al lui Homer, urmeaza pilda acestuia si vorbeste despre succesul obtinut de Enea asupra latinilor condusi de Turnus, printr-o viclenie similara: orbirea adversarilor prin nori de praf starniti de copitele cailor…
Desi lauda unanim geniul de strateg al lui Hannibal, fara indoiala unul dintre cei mai talentati conducatori militari din toate timpurile, istoricii neglijeaza insa adesea faptul ca batalia de la Cannae, cea mai severa infrangere inregistrata vreodata de romani, a fost pierduta si din cauza prafului… Caci iata ce scria istoricul Lucius Annaeus Florus, la aproape trei secole dupa acest usturator esec: „Hannibal, care era un general iscusit, a studiat indelung locul unde urma sa se dea batalia si a observat ca, din cauza soarelui puternic, campia se umpluse de praf. De asemenea, a vazut ca vantul batea mereu dinspre rasarit. El si-a pregatit atunci linia de lupta in asa fel incat romanii sa aiba in fata vantul, soarele si pulberea de praf. Cu ajutorul acestora, oastea lui Hannibal i-a zdrobit pe romani…”
Cine sapa groapa altuia…
Aceasta lectie usturatoare nu avea insa sa fie uitata de romani. Scriitorul Sextus Iulius Frontinus (sec. I. d.Chr.) a scris despre importanta factorilor naturali in cartea lui, „Strategii”, pentru ca secole mai tarziu in singura lucrare referitoare la stiinta militara romana care ni s-a pastrat, Flavius Vegetius Renatus sa mediteze la lectia data de Hannibal legiunilor Romei. Discutand asupra preparativelor pentru batalie, Vegetius atrage atentia asupra faptului ca orice general ar trebui sa acorde o importanta deosebita celor trei elemente – pozitia soarelui, directia vantului si existenta prafului la locul bataliei, inainte de a-si desfasura trupele.
De aceea, Vegetius recomanda conducatorilor sa manevreze in asa fel incat sa ocupe o pozitie favorabila inaintea inamicului, punandu-l pe acesta intr-o situatie inferioara inca din start si beneficiind de „aliatii naturali” mai sus pomeniti. Dar norii de praf si-au dovedit utilitatea nu doar in lupta propriu-zisa, ci si in localizarea adversarului. De pilda, poetul Lucan vorbeste despre avertismentul primit astfel de catre Domitius, aliatul lui Pompei, in privinta apropierii trupelor lui Cezar. Chiar despre Pompei putem spune ca a avut soarta pecetluita de niste nori de praf: in timpul bataliei de la Pharsalus, el a trimis cavaleria, net superioara, asupra cavaleriei lui Cezar, ce numara de sapte ori mai putini soldati.
Dar Cezar a aruncat in lupta sase cohorte de infanteristi, tinute pana atunci in rezerva, taind elanul inamicilor. Cand a vazut norul de praf ridicat de soldatii lui Cezar, Pompei a crezut ca trupele ascunse pana atunci sunt mai numeroase decat erau in realitate si a abandonat lupta. Atentia acordata norilor de praf starniti de oastea inamica putea constitui asadar, in vechime, diferenta dintre victorie si infrangere, dintre viata si moarte. Istoricul „oficial” al erei augustane, Titus Livius, aminteste intamplarea petrecuta in anul 306 i.Chr., cand o armata samnita asedia fortareata condusa de consulul Cornelius Arvina.
Afland de la iscoade despre apropierea altor trupe romane, sub comanda celuilalt consul, Quintus Tremulus, samnitii au abandonat asediul si s-au indreptat spre acestea, dornici sa le prinda intr-o ambuscada. Ceea ce au neglijat ei a fost ca, din cauza secetei, deplasarea le-a fost tradata de norii de praf starniti de picioarele miilor de soldati si de cai. Capcana s-a intors impotriva lor si, avertizati de sosirea dusmanilor, romanii i-au luat ei prin surprindere. Treizeci de mii de samniti au platit cu viata neglijenta lor…
La lupta, cu catarii si crengile copacilor!
Pe langa faptul ca norii de praf puteau indica prezenta inamicului, ei ofereau indicii si asupra marimii, naturii si miscarilor fortelor adverse. Istoricii antici atrageau chiar atentia ca norii de praf mai subtiri dar inalti indicau apropierea unor palcuri de cavalerie, in vreme ce norii densi si josi erau asociati cu infanteria. Desigur, tendinta de a interpreta miscarea norilor de praf in moduri predictibile putea constitui un avantaj pentru un conducator priceput. Acelasi Titus Livius pomeneste un incident petrecut in timpul razboiului dintre romani si samniti din anul 293 i. Chr.
Romanii si-au divizat fortele in doua, punand o armata sub comanda lui Papirius, ce urma sa cucereasca orasul samnit Aquilonia, iar o alta sub conducerea lui Carvilius, ce trebuia sa atace Comitium. Inainte de a se angaja in lupta la Aquilonia, Papirius a trimis trei cohorte de auxiliari sa mane catarii care transportau proviziile si bagajele legiunilor, pe un deal din apropiere. Pentru ca efectul sa fie si mai terifiant, iscusitul conducator roman a ordonat ca patrupedelor sa li se lege de cozi craci de copac, pline de frunze. Abia incepuse batalia, cand samnitii au observat, in flancul lor stang aparand ca din senin un urias nor de praf. Pentru a spori groaza adversarilor, Papirius si-a pus oamenii sa strige: „Comitium a cazut si bravii nostri camarazi ne vin acum in ajutor!” Convinsi ca intr-adevar asa stateau lucrurile, samnitii au intrat in panica, fugind si fiind masacrati apoi fara mila de cavaleria romana.
Pentru o armata antica, norii de praf erau importanti nu doar pentru ca tradau miscarile dusmanilor, ci si pentru ca indicau locul unei batalii in plina desfasurare. In descrierea pe care o face razboiului peloponesiac, istoricul grec Tucidide vorbeste despre modul in care corinteenii au fost astfel vestiti ca o strasnica inclestare tocmai incepuse, langa Cenchreae, si s-au grabit sa vina in ajutorul camarazilor lor. In mod similar, Cezar, in timpul campaniei sale britanice a fost alertat in privinta unei ambuscade puse la cale de localnici. Faimosul conducator trimisese o legiune pentru a cauta hrana si nutret pentru cai, dar la scurta vreme a observat un nor urias de praf indreptandu-se in aceeasi directie. El descrie in felul urmator scena, vorbind despre sine la persoana a treia: „Cezar a intuit adevarul, ca bastinasii puneau la cale o cursa si de aceea s-a indreptat cu trupele spre acel nor de praf. Asa cum banuise, a gasit legiunea stramtorata de britoni care, la vederea lui, au lasat totul balta si au fugit.”
In timpul bataliei, norii de praf constituiau un inamic chiar mai greu de infruntat decat dusmanul propriu-zis. Livius povesteste ca in anul 426 i.Chr., in timpul bataliei de la Fidenae, dintre romani si etrusci, acestia din urma au starnit niste nori de praf imensi si, pentru a provoca o si mai mare confuzie in randul romanilor, au inceput sa aprinda faclii si arda calti si carpe, generand niste trombe de fum albicios si inecacios care aproape i-au orbit pe adversari. Totusi, chiar si in aceste conditii, romanii au triumfat.
Armate inghitite de nisipuri
In aridul Orient Mijlociu, situatia era complicata de existenta nesfarsitelor intinderi de nisip si de acele „simunuri”, furtuni de nisip ce puteau ingropa, ca niste avalanse, armate intregi. Se stie ca asa a disparut oastea regelui persan Cambysse, inghitita de nisipuri iar mai tarziu, istoricul evreu Flavius Iosephus scrie despre greutatile provocate cuceritorilor romani de catre furtunile de nisip, in timpul revoltei iudaice din 66-73 d.Chr., legionarii fiind nevoiti sa lupte, la Gamala si Ierusalim, nu doar cu fanatismul aparatorilor ci si cu minusculele particule orbitoare. Totusi, de multe ori, pentru o armata ce era pe cale sa piarda batalia, simunul constituia un aliat pretios.
Asa crede si istoricul Diodorus Siculus ca s-a intamplat in cazul regelui persan Darius, in anul 331 i.Chr. Invinsi de Alexandru Macedon, persii s-au retras in panica, urmariti insa de cavaleria macedoneana. Dar norii de praf si nisip starniti de uriasa armata persana aflata in deriva au fost atat de mari incat au diminuat serios vizibilitatea, urmatorilor fiindu-le imposibil sa-i prinda pe fugari. Sub acoperirea asigurata de acest element natural, Darius si-a putut regrupa armatele, in orasele din apropiere.
GABRIEL TUDOR
Comentarii