Doar la auzul numelui Borgia, pe cei mai multi dintre noi gandul ii poarta la renumele macabru al acestei familii, identificata inca din Evul Mediu cu venalitatea, coruptia, crima si desfraul. Dar familia Borgia nu a fost doar un cuib de vipere, asa cum incearca sa ne-o prezinte unii autori. Astazi, istoricii care privesc istoria fara ura si partinire sunt de acord sa constate ca membrii familiei Borgia au jucat un rol important in climatul politic al epocii, fiind poate primii care au subliniat necesitatea unificarii Italiei. Si totusi, dusmania pe care aveau sa si-o atraga, din partea celorlalti seniori italieni, va duce la identificarea lor, in cronicile vremii, cu imaginea Raului in stare pura.
Cesare s-a nascut intr-o frumoasa zi de septembrie a anului 1475, ca fiu al Papei Alexandru VI si al amantei acestuia, rafinata curtezana romana Vannozza dei Cattani. Alaturi de fratii lui, Juan, Lucrezia si Giuffre, Cesare a primit o educatie aleasa, Rodrigo Borgia, pe atunci un cardinal influent, nepotul favorit al Papei Calixt III, ingrijindu-se sa-i asigure cei mai buni profesori si sa-i ofere conditii propice pentru invatatura.
Cesare a invatat la universitatile din Perugia si Pisa, dovedind un interes aparte fata de arhitectura, mai ales fata de cea militara. Initial, Cesare a fost destinat de tatal sau, care il si vedea Papa intr-o zi, unei cariere ecleziastice. De aceea, prin interventia lui Alexandru VI, tanarul a fost ales arhiepiscop de Valencia, in 1492, si a primit palaria de cardinal un an mai tarziu, la doar 19 de ani, sfidand toate regulile bisericesti. Curand, va intra in viata politica a Cetatii Eterne, remarcandu-se prin abilitate, inteligenta, siretenie si nu in ultimul rand, printr-o rafinata cruzime.
De asemenea, au curs rauri de cerneala despre presupusa relatie incestuoasa dintre el si sora lui Lucrezia, relatie incurajata de desfranatul lor parinte, cel care ar fi indemnat-o chiar pe splendida sa fiica sa-si ofere fecioria fratelui mai mare! Desi intre Cesare si Lucrezia a existat, intr-adevar, o relatie speciala de prietenie, nimic nu ne indreptateste sa credem ca a fost vorba si de legaturi de natura erotica. Saruturile pe care le schimbau si care sunt certificate de numeroase marturii, nu reprezinta o dovada in acest sens: nu trebuie uitat ca in Evul Mediu, sarutul pe gura era foarte uzitat, ca o dovada de prietenie sincera, chiar si intre barbati, si chiar si intre clerici.
„Scopul scuza mijloacele”
In iulie 1497, Cesare a mers la Neapole, ca legat papal, si l-a incoronat rege pe Ferdinand de Aragon. El ar fi dorit sa o ia in casatorie pe fiica acestuia, Carlotta, dar regele nici nu a vrut sa auda de o alianta cu „un popa, bastard de popa”. In august 1498, el a cerut consistoriului cardinalilor sa accepte renuntarea sa la palaria de cardinal, si pe 1 octombrie, a pornit spre Franta, ducand cu el bula papala prin care se anula mariajul regelui Ludovic XII cu Ioana de Franta.
Drept rasplata pentru eforturile sale, suveranul francez i-a daruit ducatul de Valentinois, desi nu-l putea suferi pe indraznetul Borgia. Ducand o politica abila de razboaie si aliante, Cesare a reusit sa cucereasca intreaga provincie Romagna, alipind-o domeniilor papale. El spera sa realizeze, intr-o prima faza, un stat puternic in centrul peninsulei, dupa care sa unifice Italia. In 1501, Papa a creat pentru el ducatul de Romagna, unde stapanirea lui Cesare a fost considerata, de multi autori, chiar dintre cei ostili lui, un model de guvernare inteleapta.
Administrarea ducatului se baza pe doua legi fundamentale: centralizarea puternica a acestuia, din punct de vedere politico-economic si egalitatea tuturor cetatenilor sai in fata legii. Celelalte state italiene se opuneau politicii lui Cesare, privind-o drept o amenintare la adresa lor, dar sprijinul continuu acordat de suveranii Frantei, care-l considerau pe iscusitul duce de Romagna si Valentinois drept o contrapondere la influenta spaniola, mai ales in sudul Italiei, le-a impiedicat sa intervina. Astfel, au asistat neputincioase la marsul sau triumfal prin centrul peninsulei, asteptand sa fie ele insele atacate.
Neputincios in fata Destinului
Dar venirea la tron a lui Ludovic XII a insemnat inceputul sfarsitului pentru Cesare Borgia. Noul suveran francez nu mai era dispus sa scape Italia din mana, cedand-o altcuiva, fie el chiar si italian. Intelegind ca fiul Papei este un om prea inteligent si prea mandru ca sa doreasca unificarea Italiei pentru a o pune sub protectia franceza, Ludovic XII i-a retras sprijinul. Initiativa aceasta nu a ramas fara urmari; in 1502, mai multi condottieri ce luptau in subordinea lui Borgia, au conspirat impotriva lui, incercand sa-l asasineze.
Abilul Cesare a innabusit insa acest complot, ramas in istorie drept „revolta de la castelul Magione”, si i-a prins pe tradatori in propria lor capcana: Cesare i-a invitat sa petreaca Craciunul la resedinta sa si, in toiul petrecerii, i-a facut prizonieri. Doi dintre conspiratori, Vitellozzo Vitelli si Oliverotto da Fermo, cei mai faimosi condottieri ai Italiei din acea vreme, au fost spanzurati in pivnitele castelului, pe 31 decembrie 1502.
Dar cariera stralucita a lui Cesare s-a incheiat odata cu moartea Papei Alexandru VI, survenita in imprejurari nici pana astazi pe deplin elucidate. Potrivit unor surse, Suveranul Pontif invitase la masa mai multi cardinali, de care voia sa scape si ale caror proprietati intentiona sa le vanda. Spre a nu da nastere la banuieli, a hotarat sa foloseasca o otrava care nu ucidea pe loc si care nu lasa urme. O carafa avea sa fie servita oaspetilor, o alta, continand vin curat, lui si fiului, Cesare.
Singurul care stia consemnul era chelarul Papei, dar acesta nu se afla la masa, in momentul in care Alexandru VI a cerut de baut; cupele le-a umplut asadar un valet ce nu avea habar de inscenare, asa incat el le-a turnat vinul otravit celor doi Borgia. Papa a murit in chinuri cumplite, in noaptea aceea, iar pe Cesare bautura l-a lasat cu o paralizie partiala. Ca sa-l salveze, medicul a apelat la un remediu bizar: a taiat un catar si l-a varat pe Cesare, complet dezbracat, in burta lui. Timp de cateva saptamani, ducele s-a zbatut intre viata si moarte si nu a putut influenta alegerea viitorului Papa.
Chiar si asa, insa, acesta – Pius III – l-a confirmat in functia de Gonfalier al Bisericii si vicar papal al provinciei Romagna dar, chiar in timpul acestui scurt pontificat, Cesare, incapabil sa mai lupte, a pierdut o mare parte a posesiunilor sale, printre care Cesena, Forli, Faenza si Imola. Decesul subit – care de asemenea a trezit suspiciuni – al lui Pius III si alegerea ca Papa a lui Iuliu II, un inversunat dusman al familiei Borgia, aveau sa-i ruineze total cariera lui Cesare Borgia.
In Principele, Machiavelli da de inteles ca esecul lui Cesare de a impiedica alegerea lui Iuliu II a reprezentat singura eroare politica din cariera sa. Viclean ca o vulpe, noul Papa s-a aratat mai intai conciliant cu Cesare, folosindu-l pentru a impiedica o revolta populara in Romagna. Dupa ce spiritele s-au linistit, el l-a obligat sa demisioneze si l-a arestat, cerandu-i sa-i predea ultimele posesiuni din Italia si sa plece.
Deposedat de toate domeniile, Cesare a plecat mai intai la Neapole si de aici in Spania, patria stramosilor sai. Dar Ferdinand de Aragon nu putea uita afrontul adus candva de orgoliosul Borgia, care se aliase cu francezii, si l-a arestat. Pe de alta parte, Ludovic XII al Frantei l-a deposedat de titlul de duce si de domeniul de Valentinois. Singurul refugiu ramanea curtea regelui Navarrei, unde Cesare a reusit sa fuga din prizonierat, la 25 octombrie 1506. Dar nenorocul care-l urmarea de catva timp nu-l va mai parasi pana la moarte.
Pe 12 martie 1507, viteazul si inteligentul print renascentist sfarsea, rapus de un foc de muscheta, intr-o ciocnire minora cu rebelul conte de Lerin, la Viana, pe teritoriul Navarrei. Luptand pentru o cauza ce-i era cu totul straina, intr-un regiment spaniol, sub un nume de imprumut, spre a nu se i cunoaste adevarata identitate, Cesare Borgia lasa in urma regretul unui vis frumos, dar imposibil…
GABRIEL TUDOR
Comentarii