Asa cum toti soldatii poarta în desaga bastonul de maresal, tot asa se poate spune ca toti barbatii poarta în subconstient nuielusa misoginismului (iar femeile, vatraiul misandrismului). Cugetarea – discutabila, evident – mi-a fost inoculata de o emisiune pentru femei, la care am accesat accidental si care, fara voia simpaticei si fulgurantei prezentatoare, mi l-a readus în minte pe uluitorul artist german Hans Baldung Grien (1480-1545).
Fiind vorba despre varstele femeii, vizualizarea capodoperelor lui Baldung ar fi fost binevenita în acea emisiune ambitioasa (si atat), însa nu am intervenit, pentru ca doamnele din studio ar fi avut brusc o fermecatoare cadere de calciu…
Genialitatea lui Hans Baldung Grien (sau Grün) consta atat în impresionanta sa arta de pictor si gravor, cat si în precocitatea cu care a atacat o tema atat de stringenta astazi, si anume: pot pacali femeile natura si se pot mentine atragatoare, indiferent de etatea pe care o parcurg? Istoria artei nu are un alt analist atat de dur si melancolic în acelasi timp, care sa scoata în evidenta cu atata cruzime defectele care le transforma pe femei în niste ruine ale frumusetilor de altadata. În cinismul sau nemasurat, Baldung le transmite zeitelor pamantene ca se afla într-o criza permanentizata si ca, vai!, lupta cu mentinerea prospetimii farmecului se împleteste în cele din urma cu duelul cu moartea.
Nascut în familia unui avocat din Swabia (astazi landul Baden-Württemberg), Hans Baldung a fost singurul membru al acestui clan de intelectuali care a refuzat sa urmeze cursuri universitare. Tanarul rebel, atras de arta, s-a înregimentat – la 23 de ani – în echipa deja celebrului Albrecht Dürer, care avea un atelier de gravura în Nürnberg. Întrucat erau mai multi Hans acolo, Baldung a primit porecla de Grien (Verde), care provenea atat de la tineretea lui, cat si, probabil, de la apetenta pentru studiul vrajitoriei („grienhals” înseamna vrajitoare). Talentul sau a fost remarcat imediat si treptat a devenit cel mai important membru al acelui „cuib de artisti”, ajungand sa tina locul maestrului cand acesta pleca în peregrinarile sale artistice.
Atat de mult l-a apreciat marele Dürer pe elevul Baldung, încat biografii arata ca, dupa cativa ani de ucenicie, mentorul îsi lua elevul cu sine în calatoriile sale europene si chiar vindea cu mare succes operele sale (gravuri în special). De altfel, dupa moartea lui Dürer, Baldung a primit din partea familiei defunctului, în semn de adanca prietenie, cateva fire de par ale disparutului. Pe masura ce faima sa crestea în mediul artistic german, înaltul cler si fete sus-puse de la Curtea regala au început sa-l solicite pe artist atat pentru portrete si lucrari profane de decor, cat si pentru exceptionale opere cu tematica religioasa. Baldung este si realizatorul unor opere de altar deosebit de valoroase.
Datorita stilului sau impresionant de a combina contrastele prin tonuri de culoare si mai putin prin tehnica clar-obscurului, pictorul german a mai fost poreclit si „Correggio al Nordului” (a fost contemporan cu acel maestru al scolii din Parma). Splendoarea si decaderea nudului feminin a devenit pentru Baldung un fel de studiu de caz, iar „barbaria” cu care a dezvaluit etapele evolutiei trupului feminin este impregnata de un realism aproape insuportabil. Doar în caricaturile lui H. Bosch mai gasim atata lipsa de indulgenta estetica, însa pictorul german, om casatorit, nu rade, ci plange dupa anii tineretii.
PAUL IOAN
Comentarii