Perioada de inceput a Evului Mediu reprezinta, cel putin pentru Europa Occidentala, o epoca sumbra, cand pe ruinele Imperiului Roman de Apus se cladesc o serie de regate, unele efemere, altele durabile, amenintate insa de invaziile neincetate ale popoarelor migratoare, venite din pustiurile asiatice. Aceste neamuri pradalnice, care au sfaramat sub copitele cailor splendida alcatuire statala a lui Augustus, Traian sau Marcus Aurelius, au amenintat timp de sute de ani stabilitatea noilor formatiuni aparute in apusul continentului. Si, cand spre sfarsitul primului mileniu al erei crestine, oamenii rasuflau usurati, crezandu-se scapati de primejdie, dinspre nordul inghetat navaleau cetele salbaticilor vikingi, ce aveau sa constituie, pentru urmatoarele secole, cosmarul lumii civilizate…
De ce au devenit vikingii invadatori?
Se pune intrebarea: ce i-a determinat pe vikingi sa-si paraseasca meleagurile natale, unde stramosii lor traisera atata timp? Se stie ca societatea vikinga (respectiv popoarele ce ocupau Peninsula Scandinavia, dar si Danemarca) era bazata pe agricultura si comert si pretuia in mod deosebit conceptele de onoare, atat in lupta (era considerat inacceptabil sa ataci un inamic aflat deja in lupta cu altcineva), cat si in sistemul juridic. In mod paradoxal, invaziile incep odata cu incalzirea climatica, resimtita dupa anul 800, adica intr-o perioada cand agricultura era stimulata de conditiile naturale prielnice, si inceteaza atunci cand aceste conditii devin mai vitrege, dupa 1200, intr-o perioada numita „mini-glaciatie”.
S-a sugerat ca scandinavii au avut de suferit din cauza practicilor comerciale incorecte ale negustorilor crestini, care voiau sa-i saraceasca, iar frustrarea acumulata a dus la ruperea relatiilor comerciale cu Europa crestina si la primele raiduri pradalnice. De altfel, o asemenea abordare nu e greu de imaginat la un neam pentru care onoarea insemna atat de mult, incat orice lezare a ei trebuia spalata in sange.
In alta ordine de idei, istoricii sugereaza ca inmultirea subita a populatiei scandinave, care a devenit astfel prea numeroasa pentru resursele limitate ale peninsulei, ar fi provocat un exod masiv, dar care nu a fost urmat decat in rare cazuri (vezi Normandia, Sicilia sau statul kievean) de stabilirea invadatorilor pe pamanturile cucerite. Nu trebuie sa neglijam faptul ca si centralizarea statelor scandinave, tot mai puternic resimtita in ultimele secole ale primului mileniu, a generat tensiuni interne, clasele sociale mai sarace plecand in cautarea unor noi pamanturi, spre a scapa de lacomia regilor si a nobililor.
Pe drumul de la varegi la greci
Inceputul „epocii vikinge” este marcat de invazia normanzilor in 793 pe insulele britanice, unde au devastat manastirea Lindisfarne. Au urmat alte raiduri, la fel de pustiitoare, pe coastele Angliei si Irlandei, si timp de mai bine de doua secole, pana la invingerea si uciderea regelui Harald Haardrade de catre suveranul saxon Harold Godwinson, aceste atacuri s-au succedat cu regularitate. Desi vikingii nu au stabilit pe coastele britanice decat capete de pod efemere, ironia sortii face ca tot un conducator de spita normanda, William Cuceritorul, sa devina, in 1066, conducatorul Angliei.
Beneficiind de cele mai fiabile ambarcatiuni ale inceputului perioadei medievale, acele drakkare capabile sa strabata in egala masura si valurile involburate ale oceanelor, dar si albiile inguste ale raurilor, razboinicii Nordului au inaintat pe cursurile principalelor ape curgatoare din apusul si rasaritul continentului.
Sub conducerea lui Rurik, ei au intemeiat, la 859, orasul Novgorod, pentru ca succesorii lui Rurik sa puna bazele statului kievean, care a dainuit pana in 1240, fiind distrus de mongoli. De altfel, cuvantul „rus” insemna, in limba localnicilor, „pradator viking” si astfel vor fi numiti mereu noii supusi ai lui Rurik, denumire consacrata ulterior pentru toate triburile slave din regiune. Mergand pe faimosul drum „de la varegi la greci”, vikingii au ajuns pana in capitala Bizantului, Constantinopol, unde suveranii romei le-au acordat cele mai inalte onoruri.
Garda varegiana a fost insarcinata chiar cu paza bazileilor si insusi ultimul mare rege viking, Harald Haardrada, a fost o vreme comandantul acestei unitati de elita. Regatul francilor, chiar si sub domnia lui Carol cel Mare, a avut mult de suferit din partea vikingilor, care nu s-au sfiit chiar sa asedieze Parisul si sa puna deplina stapanire pe o provincie din vestul Frantei, ce va purta de acum numele lor – Normandia. In acelasi timp, dand ocol Gibraltarului, vikingii s-au stabilit in Sicilia, intemeind aici un puternic regat, al carui apogeu l-a constituit domnia vijeliosului Robert Guiscard.
Fara teama, spre „capatul lumii”
Dar dorul de aventura al vikingilor nu i-a purtat doar spre sud si est, ci si spre necunoscutele taramuri dinspre apus. Mirajul „Ultimei Thule” si al cautarii „capatului lumii” – nu uitati ca pe atunci inca se mai credea ca Pamantul este plat ca o tava – i-a purtat pe acesti indrazneti navigatori mai intai pe coastele Islandei, apoi in insulele Feroe, Shetland, Orkney.
In toate aceste locuri, vikingii au intemeiat asezari infloritoare, care vor reprezenta importante puncte comerciale. Potrivit unei faimoase saga norvegiene, rebelul Erik ce Rosu, acuzat de crima, a fost exilat din Islanda si a navigat, cu oamenii sai, spre vest. Aici a descoperit o tara cu clima aspra si tarmurile brazdate de fiorduri, pe care, spre a a-i atrage insa si pe alti compatrioti, a denumit-o Groenlanda – tara verde. Fiul lui Eric, Leif Ericson, a continuat opera de explorare, indraznind sa se aventureze si mai mult spre vest. Pe la anul 1000, el a ajuns pe o coasta fertila, numind regiunea Vinland (tara vitei-de-vie).
Totusi, conflictele cu localnicii, care nu-i vedeau cu ochi buni pe acesti „venetici” au facut ca in cativa ani colonia intemeiata de vikingi sa fie distrusa. Istoricii sunt de parere ca el ar fi debarcat pe tarmul peninsulei canadiene Newfoundland.
Niste navigatori fara egal
Desi priviti ca niste „barbari” de catre conducatorii Europei crestine si desigur de catre oamenii Bisericii, care au resimtit din plin efectele dezastruoase ale raidurilor vikinge, oamenii Nordului nu erau nici pe departe necivilizati, ci dimpotriva, aveau cunostinte care le eclipsau pe ale altor popoare europene, cel putin la nivelul tehnologiei. Realizarile lor nautice par astazi exceptionale.
Hartile intocmite de ei, chiar si pentru calatoriile pe distante lungi, in largul Atlanticului, prezinta un asemenea grad de acuratete, incat specialistii apreciaza ca difera doar cu 2% fata de cele actuale, puse la punct cu ajutorul masuratorilor prin satelit. O descoperire care a starnit senzatie si controverse a fost cea a asa-numitor „lentile Visby”, gasite pe insula suedeza Gotland. Unii arheologi au mers pana intr-acolo incat sa le considere componente ale unui inedit telescop avant la lettre.
Desigur, nu putem nega ca multe dintre credintele religioase ale vikingilor erau intr-adevar „barbare”. Asa de pilda, ritualurile funerare erau de-a dreptul macabre, ele implicand fie depunerea capeteniilor decedate la bordul unui drakkar si incendierea acestuia, fie inhumarea respectivei capetenii, alaturi de femeile si sclavii sai, care erau astfel ingropati de vii pentru a-si sluji si pe mai departe stapanul in Walhalla, lacasul zeilor, unde fiecare viking ravnea sa ajunga…
GABRIEL TUDOR
Comentarii