Perioada medievala a reprezentat o epoca in care barbaria s-a imbinat cu cavalerismul, si cele mai nobile sentimente au facut loc adesea josniciei. Poate ca in nici un alt personaj istoric nu sunt reflectate mai bine aceste contradictii decat in Eduard de Woodstock, print mostenitor, dar niciodata rege al Angliei, unul dintre cei mai talentati si mai cruzi comandanti ai Evului Mediu.
Cel mai tanar membru al Ordinului Jartierei
Eduard a vazut lumina zilei pe 15 iunie 1330, la castelul regal din Woodstock, in Oxfordshire, ca fiul al regelui Eduard III si al reginei Philippa de Hainault. Copilul a primit o educatie aleasa, dar parea mai atras de sabii, armuri si scuturi decat de invatatura. Cand nu implinise 13 ani, Eduard a fost numit print de Walles, mostenitor oficial al tronului. La infiintarea Ordinului Jartierei, tatal sau a tinut sa-l includa printre membrii fondatorului ai acestui ordin, desi Eduard era inca un adolescent.
Tanarul se va dovedi insa la inaltimea sperantelor pe care parintele si le pusese in el si va dovedi ca este un vajnic aparator al coroanei engleze. In 1346, tatal sau a traversat Canalul Manecii, spre a-si cere dreptul la tronul Frantei. Regele acestei tari murise fara urmasi si, in calitatea lui de nepot al raposatului, Eduard III se considera mai indreptatit sa revendice sceptrul decat Filip, ce se incoronase deja rege. Peste doar o luna, pe 26 august, avea sa se dea batalia de la Crecy, in care englezii erau surclasati numeric de oastea regelui Frantei, de doua ori mai numeroasa.
Eduard III i-a trasat printului misiunea de a comanda avangarda engleza. Curajul nebunesc cu care s-a batut printul a dus la nimicirea completa a inamicului. Traditia spune ca, pentru a-l recunoaste mai usor pe campul de lupta, regele i-ar fi cerut fiului sau sa poarte o armura de culoare neagra, de la care i se va trage, ulterior, renumele de „Print Negru”.
Eroul de la Crecy
In urma bataliei, armata engleza s-a indreptat spre Calais, asediind orasul timp de un an si reusind sa-l cucereasca tot gratie perseverentei Printului Negru. La cererea regelui Frantei, s-a decretat un armistitiu de sapte ani, in urma caruia multe dintre fostele domenii franceze intrau in posesia englezilor. Pe 24 iunie 1355, printul, aflat in Aquitania, se pregatea sa plece catre Gasconia, fiind investit de catre Eduard III cu guvernarea tuturor posesiunilor sale din Franta.
Avea cu el 16.000 de soldati, dintre care aproape sase mii vor cadea insa victime molimelor. Cateva luni mai tarziu, va avea o prima infruntare cu trupele franceze. Dar marea batalie, care va duce faima lui Eduard peste mari si tari, se va da un an mai tarziu, pe 19 septembrie 1356, la Poitiers. Ca si la Crecy, englezii erau in inferioritate numerica – aveau doar circa 10.000 de soldati, fata de cei aproape 50.000 de care dispunea noul rege francez, Ioan cel Bun – dar geniul militar al tanarului de doar 26 de ani va inclina balanta victoriei in favoarea sa.
Armata franceza a fost zdrobita, doua mii de osteni fiind luati prizonieri. Insusi regele Ioan cel Bun a fost prins si dus la Londra, unde printul si-a facut o intrare triumfala, asemenea generalilor romani de odinioara, pe 24 mai 1357. El l-a tratat pe Ioan cu toata curtoazia si, dupa ce au ajuns la Londra, s-au rugat impreuna la mormantul Sfantului Thomas Becket.
Casatorit cu propria verisoara!
Pe 10 octombrie 1361, printul Eduard s-a casatorit, in Capela Regala St. George de la castelul Windsor, cu printesa Joan, sora lui John Plantagenet, contele de Kent. Desi era un obicei impamantenit ca aristocratii si odraslele de sange regal sa aiba nenumarate amante, si inainte si dupa casatorie, tanarul print manifesta, se pare, o atractie pentru flacaiandri, dar asta nu l-a impiedicat apoi sa se indragosteasca de Joan, care ii era ruda de sange.
A fost nevoie de o dispensa papala pentru incuviintarea casatoriei si, chiar daca mirele era cu doi ani mai tanar decat mireasa (care avea 31 de ani si mai fusese casatorita), si ii era acesteia var primar, poporul a salutat cu entuziasm aceasta poveste de dragoste, aproape unica intr-un veac dominat de casatorii din interes si aliante matrimoniale. In 1369, Pedro cel Crud, regele Castiliei, caruia fratele sau, Henric de Transtamare, ii uzurpase tronul, va apela la ajutorul lui Eduard.
Printul nu-l simpatiza pe Pedro, despre care stia ca este un domnitor hain, urat de supusii sai, dar a vazut in acest conflict un prilej de a slabi puterea francezilor, care il sprijineau pe Henric. In fruntea a 30.000 de oameni, Printul Negru a patruns in Spania si s-a acoperit de glorie. Dar armata engleza a revenit in Franta decimata de boli si foamete. Insusi Eduard a fost cuprins de o boala misterioasa.
Unii sustin ca ar fi fost vorba de dizenterie, altii vorbesc despre ciroza – se pare ca printul avea o pasiune accentuata pentru mesele copioase, stropite din belsug cu vin – si chiar sifilis, desi „rusinosul morb” nu va fi semnalat, in Europa, decat peste mai bine de un secol. De asemenea, printul s-a intors din Spania cuprins de o mare tristete, la auzul vestii ca fiul sau, Eduard, murise, la doar sase ani. Deprimat el a lasat grija razboaielor continentale fratilor sai si a cedat tatalui sau principatul de Guienne.
O enigma pentru vesnicie
Printul Negru a reprezentat o enigma chiar si pentru contemporanii sai. Nimeni nu si-a putut explica de ce acest comandant de osti energic, fire navalnica, impetuoasa, dornic sa cuprinda intreaga Europa sub sceptrul sau, a cunoscut o astfel de metamorfoza dramatica in ultimii ani de viata. Probabil ca boala a fost de vina pentru aceasta degradare, poate ca moartea fiului sau cel mare a avut de asemenea un rol important in izolarea lui Eduard de lume.
In orice caz, nu este sigur ca, daca ar fi supravietuit, ar fi fost cel mai bun suveran pe care-l avusese vreodata Anglia, asa cum sustin multi istorici. Perioada lui de glorie se incheiase la Poitiers. De atunci incolo, viata sa va fi un lung sir de deceptii si esecuri si tanarul stralucitor de odinioara ameninta sa se transforme intr-un batran ursuz si rece, un adevarat tiran. Nu intamplator, cu cat inainta in varsta, el devenea mai crud, actiunile sale mai lipsite de ratiune.
Dupa rebeliunea de la Limoges, generata de taxele impovaratoare pe care printul le impusese, spre a-si putea intretine armata, ravasita dupa nefericita expeditie spaniola, Eduard s-a razbunat cumplit pe locuitorii acestui orasel francez. 3000 de locuitori, barbati, femei si copii au fost macelariti din ordinul sau, gest care a aruncat o pata de noroi pe obrazul pana atunci neintinat al curajosului cavaler. Simtindu-si sfarsitul aproape, pe 7 iunie 1376 si-a scris testamentul, in marea sala regala de la Westminster.
Peste doar o zi, se sfarsea din viata, spre jalea intregului regat, dar trupul sau, imbalsamat, nu va fi inhumat, la Canterburry, langa altarul Sfantului Thomas Becket, decat pe 29 septembrie, in ziua in care biserica il sarbatorea pe Arhanghelul Mihail. In intreaga Anglie au avut loc slujbe religioase pentru odihna sufletului zbuciumat al celui ce fusese „speranta, mandria si gloria regatului”. Dar poate cel mai emotionant gest l-a facut regele Frantei, care a participat personal la o slujba tinuta la Paris pentru pomenirea celui mai demn de respect adversar pe care francezii il avusesera vreodata de infruntat..
GABRIEL TUDOR
Comentarii