Considerata de istorici drept „ultima cruciada” indreptata impotriva inamicilor Crucii, batalia de la Nicopole a reprezentat punctul culminant al expeditiei intreprinse peste Dunare de trupele crestine (din Ungaria, Valahia, Sfantul Imperiu Roman, Franta, Polonia, Anglia, Elvetia, Venetia, Genova) in incercarea de a opri expansiunea otomana. Trupele cruciate au intrat in Bulgaria si au cucerit orasul Rahovo, masacrandu-i pe locuitori si luand prizonieri pe soldatii turci, apoi s-au indreptat spre cetatea Nicopole, pe care au inconjurat-o, in ciuda faptului ca nu aveau masini de asediu.
Sultanul Baiazid, care asedia in acest timp Constantinopolul s-a indreptat rapid spre Nicopole, instiintat despre atacul crestin de nimeni altul decat de un principe crestin – Gian Galeazzo Visconi, si spre surprinderea cruciatilor a aparut curand sub zidurile cetatii, cu o armata insemnata. Opiniile cronicarilor contemporani in privinta fortelor angajate difera. Crestinii spun ca ele au fost aproape egale ca numar, in timp ce turcii sustin ca Baiazid avea o armata aproape de doua ori mai mica decat cea crestina – desi acest lucru este destul de putin probabil. Oricare ar fi fost insa raportul de forte, poate ca soarta bataliei ar fi fost favorabila principilor crestini daca arogantii lideri occidentali ar fi acceptat propunerea voievodului Mircea cel Batran de a deschide el batalia, cu un atac de hartuire vizand evaluarea fortei trupelor turcesti.
Jean de Nevers si ceilalti comandanti apuseni au refuzat sa cedeze intaietatea si au pornit intr-o sarja de cavalerie ce se voia nimicitoare la adresa otomanilor. Cavaleria grea cruciata a strapuns cu usurinta primele randuri ale turcilor si, crezandu-se deja invingatoare, a pornit in urmarirea fugarilor. Dar nu era de fapt decat o capcana intinsa de Baiazid, caci in spatele fragilelor linii se aflau trupele invincibile ale ienicerilor. Floarea cavalerilor occidentali a cazut atunci rapusa si multi nobili au fost luati prizonieri. Sigismund al Ungariei, conducatorul neoficial al cruciadei, a incercat sa le vina in ajutor si a angajat o lupta sangeroasa cu otomanii dar, in momentul cel mai critic pentru acestia, sarbii lui Stefan Lazarevici, aflati in subordinea lui Baiazid, au intervenit, dand lovitura de gratie cruciatilor.
Cu mare greutate, Sigismund, Mircea si ceilalti lideri supravietuitori s-au retras spre Dunare, lasand in mainile otomanilor intre 3000 si 10.000 de prizonieri. Captivii au fost decapitati sau trasi in teapa, ca riposta fata de masacrele de la Rahovo si doar pentru putini dintre ei sultanul a acceptat sa primeasca rascumparare, eliberandu-i. Infrangerea de la Nicopole a descurajat planurile de eliberare a peninsulei balcanice, care curand va intra aproape cu totul sub jugul otoman.
GABRIEL TUDOR
Comentarii