Imaginea femeii moderne aduce o grava atingere naturaletii acestei fiinte delicate si menite sa fie senzuala o cat mai mare perioada din viata ei. Silicoanele si alte produse de sinteza o transforma fie într-o fabrica de lapte matern, fie într-o scandura de numarat coaste, fie într-o guraliva cu buze mai groase decat degetul mare. La polul opus se afla femeia perfecta, pe care o putem descoperi numai într-un anumit stil frantuzesc al secolului XIX, si anume academismul.
De la plinutele barocului, cu ineluse de grasime pe coapse si la genunchi, dar cu sani nematurizati, academicii Frantei post-napoleoniene au descoperit perfectiunea, dar au avut inspiratia sa o atribuie zeitelor si nu metreselor sau nevestelor lor.
Unul dintre campionii nudului academic este Jules Joseph Lefebvre (1836-1911), care, alaturi de un coleg de generatie si stil, William Bouguereau (1825-1905), si-a dedicat aproape exclusiv studiile artistice femeii dezgolite. Desi mai putin cunoscut, printre cercetatori el este un nume de referinta atunci cand vorbim despre forma trupului si culorile cele mai potrivite pentru ca „femeia sa fie senzuala, dar nu provocatoare”. Cu alte cuvinte, sa ne seduca fara sa ne starneasca pofte carnale, ci numai admiratie platonica.
Pare paradoxal, însa aceasta apreciere este foarte aproape de adevar. Astfel, Lefebvre prefera tinerele (adolescentele) fara companie (barbat, îngerasi sau cameriste), purtand foarte putine accesorii care sa ne distraga atentia de la goliciunea ei. Relieful trupesc este perfect, pastrand proportiile ideale între sani si marimea fetei, raportul dintre solduri si genunchi, lungimea bratelor si a gatului etc. Frumusetea atinge perfectiunea si asta a deranjat pe multi creatori ai epocii, care ironizau „visele neîmplinite ale pictorului”.
La randul sau, Bouguereau inventeaza (cu gandul la bibelourile care ornau palatele) femeia de portelan, atat ca forma, cat si în ceea ce priveste cromatica. Idealizarea femeii nude la acest maestru este si ea obositoare si neverosimila, însa Bouguereau „salveaza” multe dintre capodoperele sale prin anturajul destul de bogat al protagonistelor. Îngerasii si cameristele (precum domnitele de rangul doi pe langa printesa) au aceeasi delicatete uluitoare, dar sunt la fel de „racoroase” si neispititoare ca si femeia din prim-plan. Ambientul este unul de vis, care umileste chiar si descrierile mitologice.
La ambii academisti este exagerat mitul odaliscei perfecte. Un gest genial a facut înaintea lor Dominique Ingres – un neoclasic care a onorat nudul cu celebre picturi –, care a inventat odalisca imperfecta („Marea odalisca”), cu patru vertebre în plus, alungind femeia într-un stil mult mai subtil decat El Greco. Putem accepta ca sultanii îsi alegeau femeile din harem pe spranceana, dar nu putem admite ca realitatea le oferea asemenea trufandale nefiresc de frumoase.
Cel mai trist aspect al nudurilor maestrului Jules Joseph Lefebvre este indiferenta cu care ne privesc zeitele sale. Se naste senzatia ca ele sunt plictisite sa pozeze ore la rand si probabil ca se mira, la final, ca arata pe panza mult mai agreabil decat în realitate. Oricine ar fi fost modelele sale, nudurile lui Lefebvre lanseaza ideea unei adolescente eterne cu lumea la picioare, care îi poate da lectii de perfectiune si lui Dumnezeu. (Exemplificam numai din opera lui Lefebvre.)
PAUL IOAN
Comentarii