Consilier apropiat al regelui Frantei, Ludovic XIII si mentor al urmasului acestuia, Ludovic XIV, cardinalul Richeliu poate fi pe drept cuvant socotit drept fondatorul statului francez modern. El si-a dedicat intreaga viata transformarii Frantei in cea mai puternica monarhie europeana si diminuarii hegemoniei habsburgice. Fiu al unui militar de cariera si a fiicei unui renumit jurist, Richeliu, pe numele sau intreg Armand Jean I. du Plessis de Richelieu s-a nascut pe 9 septembrie 1585, la castelul familiei.
Desi provenea din mica nobilime, viitorul cardinal va avea o cariera fulminanta. Inca de copil, el dadea dovada de o inteligenta remarcabila dar vadea in egala masura inclinatii razboinice. Era stabilit ca el sa urmeze cariera armelor, ca si tatal sau, in vreme ce fratele mai mic, Alphonse, trebuia sa devina cleric. Regele Henric III a incredintat familiei Richeliu dioceza de Lucon dar refuzul lui Alphonse de a deveni episcop al acesteia (el a ales in schimb sa fie calugar) i-a decis soarta lui Richeliu. Desi nu avea decat 22 de ani, Richeliu a fost hirotonisit episcop printr-o dispensa papala speciala.
Dupa ce tine un discurs fulminant la conciliul clerului din 1614, Maria de Medici, mama regelui Ludovic XIII, inca minor, decide sa-l aduca la Curte, unde devine, la doar 30 de ani, secretar de stat pe probleme de politica externa. Atunci cand Ludovic ajunge la majorat, Richeliu este exilat la Avignon dar curand suveranul va apela din nou la indispensabilele sale servicii. La interventia reginei-mama, Papa Grigore XV il numeste cardinal, in 1622 si dupa doi ani, Richeliu devine prim-ministru al Frantei. Una dintre primele masuri luate este distrugerea potentialului militar al protestantilor francezi (hughenoti), intrucat disensiunile religioase slabeau tara. Apoi, cardinalul implica Franta in Razboiul de 30 de ani, sprijinindu-i pe principii protestanti impotriva Habsburgilor.
Victoriile pe campul de lupta sunt dublate de triumfuri diplomatice. Cu migala, viclenie si uneori cu brutalitate, Richeliu face din Franta puterea dominanta a Europei, deschizand calea glorioasei domnii a „Regelui Soare”. Cu sanatatea zdruncinata, in 1642 cardinalul il va numi in locul sau pe un diplomat la fel de abil, Mazarin, murind, mandru probabil de felul in care-si indeplinise misiunea, la 4 decembrie acelasi an.
GABRIEL TUDOR
Comentarii