Luntrea lui Norac

          O limpia se plictisea când am sunat. Era nici zece dimineata si toti prietenii ei isi faceau planuri pentru Paste.

          O limpia se plictisea când am sunat. Era nici zece dimineata si toti prietenii ei isi faceau planuri pentru Paste. Numai ea era singura. Pastele urma sa fie peste paisprezece ore si restul minute. Olimpia nu calcase in viata ei intr-o biserica. A sarit ca un arc pe telefon, ca si cand mi-ar fi cazut direct in brate:
          – Tu esti, Marius?
          – Eu.
          – Vino la mine, vii?
          – Vin.
          Am inchis. Nu mi-a luat mai mult de jumatate de ora sa ajung la ea. Era singura. Maica-sa tocmai intrase de serviciu, abia plecase de-acasa, lucra douazeci si patru cu patruzeci si opt – si avea sa iasa din tura abia a doua zi, pe la zece sau unsprezece – si, in mod cert, n-avea cum sa calce pe-acasa mai devreme de duminica pe la doisprezece, cand pastele avea sa fie decretat, mâncat, ouale rosii sparte, infulecate, cozonacul transat si firmiturit.
          Am pierdut vremea uitându-ne la televizor, confiscati de HBO, filme, filmulete si iar filme. Olimpia era virgina si apatica. Eu, entuziast de obicei, devenisem molipsit de plictiseala ei congenitala. Olimpia nu se plictisea eclectic, facuse din asta o pasiune, o nebunie personala, colectiona plictiseli cum altii culeg orgasme sau cutii de chibrituri goale. In acea dimineata, l-am vazut pe Norac, câinele ei, cum tragea sa moara. Mancase ceva stricat. Ea il veghea, dându-i, din când in când, lapte dintr-un bol de cristal. Era un cristal scump, de la serviciul cel mai de pret din casa. Norac insa nici nu mai avea putere sa deschida gura. Ce ziceti, neobisnuit nume pentru un câine? Nici mie nu mi-a venit sa cred ca ea l-a putut boteza asa. Cert e ca asa il blagoslovise, cu un nume imposibil. Spre dupa amiaza, a si murit. Nu se mai tinuse viata de el nici cât o ata: asta era. In rest, n-am facut mare lucru. Nici macar n-am avut chef sa-l ingropam.
          Ideea, daca o pot numi idee, salvatoare, daca o pot numi salvatoare, mi-a venit pe la noua seara. Stii ce, i-am zis Olimpiei, hai sa facem o chestie neobisnuita. Hai sa mergem in cimitir de Inviere. Tre’ sa fie tare cool, ce zici? Niciodata nu mi-a pasat ca altii o sa ma considere snob. Daca eu vroiam cimitir in meniul de Paste, ce-ar fi putut sa ma opreasca?
          Am pus intr-o tolba niste oua rosii si o sticla pântecoasa, de vreo doua kilograme, plina cu vin. Vin rosu, sa fie usor de confundat cu sângele. Nu ne-a luat mult sa mergem pe jos pâna la cimitir. Am ajuns in vreo douazeci de minute, timp in care am sporovait despre tot ce poate fi mai lipsit de sens pe lumea asta. Cimitirul arata, cel putin de departe, linistit. Am intrat pe poarta cu o strângere de inima. Cum am pasit inauntru, am incetinit aproape involuntar, pasind precaut. Chiar si vocile noastre au inceput sa sopteasca, pierzandu-si treptat rumoarea lor vesela.
          Ora douasprezece s-a facut repede, din ora unsprezece si din ora unu. Am aprins lumânarile de la preotul care iesise deja cu lumina in cadrul usii mari, metalice, glorioase, de voievozi. Biserica se profila in spatele sau, ca un mormant din care Iisus iese si inviaza, reeditând miracolul sau in pielea preotului.
          Ne-am intors acasa, iar Olimpia s-a dezbracat si s-a vârât in pat. Era goala-goluta. Inaintea de a ma apleca asupra ei am vrut sa sting lumânarea.
          – N-o stinge, mi-a zis, lumânarile de la Inviere nu se sting niciodata, nu stii? Du-o dincolo si las-o sa arda pâna are sa se termine. M-am dus dincolo, iar dusumeaua scârtâia sinistru. Era inca intuneric, spre patru dimineata. M-am gândit ca acolo e câinele, invelit inca in scutecele alea de pânza in care ea il infasurase imediat ce animalul isi daduse duhul si ramasese cu gura deschisa si ochii sticlosi. Tin minte, i-a inchis gura incet, cu tandrete. N-avea sa mai muste niciodata. Tin minte, i-a inchis ochii.
          M-am intors in camera si am alunecat din nou sub patura moale, dulce, ca o peltea, ca un cocon, care pe Olimpia o invelea si am imbratisat-o, scaldându-ne in propria noastra sudoare suava, comuna, ca o vata de zahar, mult timp. Ne-am trezit pe la – cât sa fi fost? Unsprezece? Nu stiu. Si primul lucru pe care mi-l amintesc este ca, atunci când ne-am dat jos din pat, Norac ni s-a gudurat, fericit, la picioare.