Izbucnirea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea razboi mondial, a constituit deznodamantul asteptat al conflictului ce mocnea, de mai bine de doua decenii, intre aliatii traditionali occidentali si Germania nazista. Dorintele revansarde ale lui Hitler s-au concretizat, pana la un punct; dar cucerirea unei bune parti a Europei, prin „razboiul fulger” propovaduit de Guderian si alti tacticieni germani a fost urmata de un sir de esecuri pentru masinaria de razboi nazista. Inceputul sfarsitului pentru Hitler l-a constituit, in opinia majoritatii istoricilor, batalia Angliei. Pentru altii, aceasta n-a constituit decat o diversiune prin care Hitler a urmarit – si a reusit – sa-l pacaleasca pe Stalin.
De ce a atacat Hitler insulele britanice?
Perioada dintre prabusirea Frantei, in iunie 1940, si declansarea „operatiunii Barbarossa”, in iunie 1941, prezinta o scena militara si diplomatica dificil de analizat, complexa si in acelasi timp confuza. Invazia Uniunii Sovietice de catre Hitler a reprezentat prin urmare, subiectul unor continue dezbateri, axate pe adevaratele motivatii ale dictatorului nazist. Sa fi fost aceasta actiune consecinta naturala a politicii externe agresive a Germaniei sau pur si simplu rezultatul unei exagerate si nefondate increderi in sine si al unor alternative prost alese?
Printre specialisti exista, la ora actuala, un consens aproape general, sugerand ca Hitler a pierdut initiativa in cursul acestei perioade si, incapabil sa rapuna Marea Britanie dar temandu-se de puterea in ascensiune a rusilor si de posibilitatea interventiei americane, a incercat sa-si mentina suprematia, faurind o „strategie periferica”, prin crearea unei blocade continentale, similare celei imaginate de Napoleon, pentru a macina puterea economica si moralul englezilor. Si abia cand aceasta strategie a esuat, fortat de imprejurari si de imposibilitatea continuarii razboiului, in conditiile lipsei de resurse si mai ales de combustibil, Hitler a atacat URSS, pentru a pune mana pe bogatele resurse de petrol din Caucaz si pe granarele Rusiei europene.
Dorinta de „spatiu vital”
O asemenea ipoteza prezinta insa cateva hibe. Mai intai, ea neglijeaza firea lui Hitler, care intotdeauna a vrut sa fie o mana forte si a actionat pe principiul politicii faptului implinit, impunand altora planurile sale si refuzand sa fie un prizonier al circumstantelor. In al doilea rand, teoria face abstractie de dovezile coplesitoare ce atesta dorinta lui Hitler de a distruge Rusia. Potrivit unei alte ipoteze, foarte incitante, dictatorul nazist a declansat razboiul cu dorinta stringenta de a distruge comunismul, ideologie de care se temea mai mult decat de democratiile occidentale.
Este cert ca Hitler, cu toata ura dobandita fata de o Franta care-l umilise, pe cand era un simplu caporal, in transeele primului razboi mondial, nutrea dorinta sincera de a ajunge la o pace cu britanicii si de a mentine relatii amiabile cu americanii. Doar atunci cand devenise evident ca Aliatii occidentali nu agreau „curtea” oportunista facuta de Hitler, acesta s-a indreptat spre Stalin, incheind un pact de neagresiune menit sa-i lase mana libera impotriva Frantei, pentru a nu mai repeta eroarea din primul razboi mondial, cand nemtii fusesera obligati sa lupte simultan pe doua fronturi. Nu trebuie neglijat faptul ca ideologia nazista, construita pe temeiul Lebensraum, „spatiul vital”, facea evidente trimiteri la cucerirea unei Rusii inapoiate, cu o populatie „inferioara”, care trebuia transformata in sclavi ai arienilor germani.
Un plan diabolic, distrus de… ger!
In aceste conditii, se poate afirma ca batalia Angliei nu a fost decat o cacealma pusa la cale de abilul Hitler spre a-i distrage atentia adevaratului sau inamic, Stalin? Iata o ipoteza discutabila dar care a cucerit multi adepti. Desigur, nimeni nu poate nega ca lupta pentru Anglia a fost una dintre cele mai inversunate confruntari ale celui de-al doilea razboi mondial, dar importanta ei pentru desfasurarea ulterioara a conflictului pare exagerata.
Churchill sustinea nici mai mult nici mai putin ca „de aceasta batalie depinde supravietuirea civilizatiei crestine” si avertiza ca intreaga furie si forta a inamicului se va napusti asupra Marii Britanii. Nu este un secret pentru nimeni ca intr-adevar, Hitler a aruncat impotriva britanicilor o forta aeriana impresionanta dar el nu putea – si era constient de asta – invinge cerbicia insularilor printr-un razboi fulger similar celui prin care zdrobise Franta. Dar esecul previzibil in fata unei natiuni care facuse din marile lumii o posesiune a sa nu l-a costat pe Hitler atat de mult precum unii istorici au sugerat, nici macar pe plan moral, chiar daca a fost intr-adevar o infrangere.
Ceea ce dictatorul nazist a reusit a fost sa adoarma suspiciunile lui Stalin, mai convins ca niciodata ca Hitler, ocupat cu Anglia si la un pas de a intra in conflict si cu Statele Unite, nu va ataca Uniunea Sovietica. Succesele zdrobitoare obtinute de nemti in primele luni ale operatiunii Barbarossa au demonstrat ca aceasta tactica „la cacealma” a lui Hitler a functionat, cel putin pentru o vreme. Ceea ce vicleanul tiran nu a putut intui a fost ca distantele imense si gerurile naprasnice ale Rusiei i-ar putea strica planurile atat de bine ticluite si ca generalul Iarna il va birui, ca si pe Napoleon…
GABRIEL TUDOR
Comentarii