Un fitecine care-si da poalele peste cap si-n fata republicanilor, si-n fata împaratului, sigur n-ar mira pe nimeni, pentru ca legatura de leustean e tot pe bani. Dar cand un proeminent artist al vremurilor sale, creator de scoala artistica si profesor pentru admiratorii care au devenit la randul lor mari maestri, face acest slalom, atunci înseamna ca vremurile politice au fost bantuite de furtuni aprige. Asa a si fost cazul exceptionalului francez Jacques-Louis David, liderul curentului neoclasic.
Traitor între 1748 si 1825, acest om agitat si mereu preocupat sa-si puna arta în slujba politicii (la cel mai înalt nivel) a cunoscut meandre ale destinului în deplina concordanta cu framantarile politice din Franta revolutionarilor lui Robespierre si a decapitarii regelui Ludovic XVI (21 ianuarie 1793), a încoronarii lui Napoleon ca împarat (2 decembrie 1804) si Regimului Terorii – perioada în care a contribuit la executia unor amici ai sai. Pare inimaginabil cum un artist obsedat permanent de calitatea stilului sau novator, cu nuante preluate din baroc si rococo a avut timp si de politica militanta.
A facut parte din mai multe comitete revolutionare (a fost chiar presedinte al departamentului interogatorii din Comitetul Sigurantei Nationale, contrasemnand 300 de mandate de arestare), a coordonat ceremoniile de celebrare a victoriei republicanilor si a introdus un stil nou în propaganda. Dar a stiut sa lipseasca de la Conventia prin care Robespierre a fost înlaturat (pretextand dureri de stomac) si a scapat astfel primului val de arestari. Ulterior, a fost totusi încarcerat de doua ori si amnestiat (1795). În detentie i s-a permis sa se foloseasca de ustensilele sale de artist…
În pasionanta sa viata, David revine în mijlocul artistilor pe care-i îndruma (îl cunoaste pe elevul de geniu Dominique Ingres), ca si cum nimic nu s-ar fi întamplat. Numai ca turbulentele politice nu-i dau pace. Devine un admirator înfocat al lui Napoleon si apoi un protejat al sau, „concubinajul” lor debutand cu un portret triumfal al „eroului”. Apoi îl vede pe viitorul împarat trecand Alpii pe un splendid armasar alb, cand toata lumea stia ca a calarit un semet catar – portret ecvestru în cinci variante, toate la fel de valoroase. Apoi, în calitate de prim-pictor al statului, David se conformeaza ordinului lui Napoleon si realizeaza, în doi ani (1805-1807) celebra panza monumentala „ Sacralizarea lui Napoleon”.
Dupa catastrofa de la Waterloo, se autoexileaza si refuza iertarea lui Ludovic XVIII pentru acuzatia de regicid. Refuza si pretioasa oferta a regelui Prusiei de a deveni ministru al artelor. David simtea ca îmbatraneste. Se duce la spectacolele din Bruxelles, preda cursuri de desen si se întoarce în lumea mitologiei lui Homer. Lovit de o caleasca, pe cand se întorcea de la teatru, maestrul nu mai poate picta. Moare în 1825. Trupul sau nu este repatriat si este înmormantat la Bruxelles. La Paris, la Pcre-Lachaise, ajunge doar inima sa.
Omul care vazuse în sinuciderea lui Socrate o victorie a ratiunii, într-o capodopera cutremuratoare, întorsese spatele Frantei, în cele din urma, asa cum Platon refuza sa vada sfarsitul socratic, pentru ca apoi sa-i scrie Apologia. David încercase toata viata sa se cunoasca pe el însusi. Un artist urias, un politician dezamagit.
PAUL IOAN
Comentarii