Am vazut cu totii filme de actiune in care eroul principal – de pilda faimosul Rambo – se lupta, de unul singur, cu o intreaga armata, reusind, ca printr-un miracol ca, dupa ce a lichidat zeci sau chiar sute de soldati inamici, sa scape nevatamat si sa se intoarca triumfator acasa. Asemenea „stahanovisti ai razboiului modern”, daca ii putem numi astfel, par niste personaje ireale, existente doar in imaginatia imbibata de patriotism a vreunui scenarist de la Hollywood. De fapt, oameni de acest gen chiar au existat in realitate si in randurile ce urmeaza va propunem sa faceti cunostinta cu cativa dintre ei.
Masca mortii albe
Simo Hayha este un nume care cu siguranta nu va spune aproape nimic. Acest tanar finlandez ar fi ramas probabil intr-un vesnic anonimat daca n-ar fi existat invadarea tarii sale de catre URSS, in 1939. Unul dintre numerosii patrioti tacuti, care nu se bat cu caramida in piept atunci cand e vorba de apararea patriei, Simo si-a luat pusca, a imbracat haine groase, de culoare alba, si-a pus pe fata o cagula de asemenea alba si s-a pierdut in adancul padurii, pornind la vanatoare de rusi, prin nameti de 2 metri inaltime si la minus 30 grade sub zero. Cand soldatii rusi au inceput sa cada din senin, impuscati pe capete, comandamentul sovietic a crezut ca in spatele acestei actiuni se afla un intreg comando finlandez si au trimis o trupa de asalt, spre a-l scoate din lupta. Simo i-a ucis pe toti soldatii din trupele speciale, cu pusca sa cu luneta. Soveticii au trimis alti luptatori, lunetisti ca si el. Finlandezul, care avea avantajul ca stia la perfectie locurile si ascunzisurile din padure, i-a lichidat, de asemenea.
In cursul a 100 zile, Simo Hayha a ucis 542 de soldati rusi cu pusca sa si alti 150 cu o arma semi-automata. Inspaimantati, sovieticii si-au dat in sfarsit seama ca au de-a face cu un singur om si l-au poreclit „Moartea alba”. Spre a-l rapune, au bombardat padurea, fara nici un rezultat insa. Abia pe 6 martie 1940, in cursul unui schimb de focuri, Simo a fost impuscat in falca, de un glonte dum-dum. Considerat mort de rusi, el a fost insa salvat de camarazii sai, partizani finlandezi si, desi nu mai avea jumatate din fata, a reusit sa supravietuiasca. Dupa mai multe operatii, i s-a redat un aspect relativ normal si a trait pana la o varsta venerabila, murind de batranete, in 2002.
Soldatul imun la gloante
In 1999, intre India si Pakistan s-a desfasurat un conflict de frontiera in cadrul caruia a avut loc un episod curios. Yogendra Singh Yadav, un soldat indian dintr-un regiment de garda, a primit misiunea ca, alaturi de plutonul sau, sa captureze trei cuiburi de mitraliera inamice, aflate pe varful unui deal. Yadav s-a oferit sa urce primul dealul, foarte abrupt si, ajuns aproape de varf, sa arunce franghii camarazilor sai, spre a-l urma. A inceput ascensiunea, tarandu-se printre colturile de stanca si avandu-i pe ceilalti soldati in spatele sau. Dar, de pe un deal invecinat, pakistanezii au deschis focul asupra lor.
Jumatate din pluton a fost rapus in cateva minute. Yadav, desi lovit de trei gloante, a continuat urcusul si, ajuns in fata primului buncar a aruncat inauntru o grenada, distrugandu-l. S-a napustit apoi asupra celui de-al doilea buncar si i-a ucis pe cei patru ocupanti ai sai cu baioneta armei. Al treilea buncar a fost cucerit de camarazii lui de pluton, ramasi in viata. Pentru eroismul sau, soldatul, care in cursul luptei a fost atins de 15 gloante, a fost decorat cu Param Vir Chakra, cea mai inalta distinctie militara indiana, oferita pentru fapte de vitejie considerate „imposibile”. Ea nu a fost acordata decat de 21 de ori si 15 dintre militarii rasplatiti astfel au primit-o post-mortem…
Jack cel nebun…
Sa pretinzi, in plin secol XX, ca „orice ofiter care porneste la lupta fara sabie este echipat necorespunzator” poate suna ca o nebunie. Si totusi, capitanul englez Jack Malcolm Thorpe Fleming Churchill, poreclit „Jack Nebunul” a facut din lupta cu sabia, in cel de-al doilea razboi mondial, o adevarata misiune de credinta. Individul nu era, in mod cert, in toate mintile. El s-a oferit voluntar sa lupte pe front, convins ca „ne vom distra grozav”. Dupa debarcarea in Normandia, Churchill si compania sa au primit misiunea de a captura o fortificatie germana, numita codificat „Punctul 622”.
Toti camarazii sai au fost ucisi sau raniti grav. Singurul scapat nevatamat a fost Jack, care, cu ajutorul sabiei sale, a macelarit soldatii germani din buncar, cucerind fortificatia. Intr-o alta lupta nu va mai fi insa la fel de norocos: luat prizonier, a fost trimis intr-un lagar de concentrare. A evadat, dar a fost prins. A evadat din nou, din alt lagar, si a mers pe jos 150 km, ajungand in cele din urma la liniile Aliate. Unde a cerut sa fie iarasi trimis pe front, doar ca intre timp, razboiul se terminase. „Daca n-ar fi fost ticalosii de yankei am fi putut continua distractia asta inca pe putin zece ani”, a exclamat el, cu naduf, la auzul vestii ca Germania capitulase.
La vanatoare de curcani
Nascut intr-o familie de fermieri saraci din Tennesse, Alvin York si-a petrecut tineretea muncind din greu pamantul. In 1917, cand America a intrat in razboi, el a fost trimis pe frontul din Europa. Alaturi de un pluton format din 17 oameni, i s-a incredintat misiunea de a lua cu asalt un post fortificat german, ce strajuia o cale ferata de importanta strategica. Mitraliorii germani i-au depistat insa si au revarsat asupra lor un puhoi de foc. Noua soldati americani au fost ucisi pe loc iar ceilalti, ingroziti de tirul nimicitor, s-au retras. Alvin York a fost singurul care a continuat sa se strecoare spre cuibul de mitraliere si sa traga, in rastimpuri, spre inamic.
„Cand eram pusti, mergeam adesea cu tata in muntii din Tennesse, sa vanam curcani salbatici. Acum, parca eram la vanatoare, doar ca tintele erau mult mai mari. Nici n-aveam cum sa le gresesc”, va marturisi el mai tarziu. Si intr-adevar, a ucis astfel aproape 20 de soldati germani. Crezand ca au de-a face cu o forta de tragatori de elita, soldatii inamici s-au predat, aruncand armele si iesind pe rand din cazemata de beton. York le-a cerut sa se alinieze si i-a condus spre liniile Aliate: cand au vazut grupul de aproape 50 de soldati, superiorii lui York au crezut mai intai ca au de-a face cu un contraatac german, pana sa inteleaga ce se intamplase de fapt…
„Micutul” cu inima mare
Cand Audie Murphie, un tanar american de doar 1,58 inaltime si 50 kg greutate, a vrut sa se inroleze la puscasii marini, i s-a ras in nas si a fost trimis acasa. Si-a incercat norocul si la aviatie, cu acelasi rezultat. A fost, cu chiu, cu vai, acceptat in trupele de uscat, cu asigurarea ca va fi cel mult bucatar, daca va reusi sa faca fata instructiei. Insa omuletul a insistat ca vrea sa lupte in prima linie si pana la urma i s-a facut pe plac. In timpul invaziei din Italia, a fost avansat caporal, pentru uimitoarea sa precizie de tragere. Apoi, in 1944, a fost trimis in sudul Frantei, unde a scos singur din lupta trei cuiburi de mitraliera dusmane, primit medalia „Serviciul Credincios” si fiind avansat comandant de pluton. Vor urma o multime de lupte, in care „Micutul”, cum i se spunea, va dovedi o vitejie iesita din comun. In total, a primit 33 de distinctii militare americane, plus cinci franceze si una belgiana, la loc de cinste aflandu-se Medalia de Onoare. Dupa razboi a devenit actor si si-a jucat propriul rol in filmul „Pana in iad si inapoi”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii