Daca in putinele clipe de ragaz pe care ni le putem permite vom rasfoi una dintre cele mai frumoase carti ale adolescentei – „Cei trei muschetari” de Alexandre Dumas – ne vom reaminti ca in finalul cartii apare un personaj straniu, un justitiar care se alatura celor patru prieteni nedespartiti in pedepsirea intrigantei si criminalei Milady de Winter. Este vorba de „Calaul din Lille”, cel care va indeplini ultimul act al tragediei. La varsta cand am citit cartea pentru prima oara, cei mai multi dintre noi nu s-au intrebat nici macar daca orasul respectiv exista cu adevarat. Stiam doar ca autorul este destul de riguros cu asemenea probleme.
Mai tarziu am aflat ca Lille este cel mai important oras din nordul Frantei, ca a fost fondat in secolul al XI-lea, a fost cedat Spaniei in 1556, cucerit de Ludovic al XIV-lea in 1667, ocupat o vreme de olandezi si redobandit definitiv de Franta in 1713 prin tratatul de la Utrecht. Cu toate ca primele documente privitoare la asezarea de pe malurile Deulului dateaza din 1066, se pare ca aceasta este mult mai veche. Exista astfel legenda celor doi uriasi, fondatori ai orasului, potrivit careia in jurul anului 620, Salvaert, print burgund, trecea prin padure, intunecata Bois-sans-Merci, intovarasit de sotia sa Ermengaert si de cativa credinciosi.
Din nefericire sunt atacati de printul talhar Phinaert, care locuia in castelul Buc de pe malul raului si doar Ermengaert scapa cu viata. Adormind la umbra unei salcii o viseaza pe Sfanta Fecioara spunandu-i ca va da nastere unui fiu care isi va razbuna tatal. Copilul se naste si Ermengaert reuseste sa-l ascunda intr-un boschet, inainte de a fi dusa in captivitate de Phinaert. Fiul printesei, numit Lyderic, este gasit de un pustnic si creste alaptat de o caprioara. La 20 de ani vine la castel si-l provoaca la lupta pe Phinaert in prezenta regelui Frantei. Tanarul il rapune pe ucigasul tatalui sau, isi elibereaza mama si obtine de la rege castelul Buc, devenind primul print flamand.
Poate ca aceasta legenda despre onoare si dreptate l-a facut pe Alexandre Dumas sa-si plaseze unul dintre personaje in orasul din nordul tarii. Evolutia acestuia a cunoscut in mod firesc suisuri si coborasuri. A suferit in urma raboaielor si a renascut din propria cenusa. Cetate industriala si oras studentesc, aliniaza cladiri splendide cum ar fi Prefectura, Palatul Artelor, Opera, Teatrul Sebastopol, biserici, parcuri, statui. Parcul Vauban nu este nunai un loc de plimbare strajuit de copaci batrani. El se numeste astfel dupa numele celebrului maresal, inginer militar, care a inaltat aici „Citadela”, ale carei ziduri stau drepte si astazi si care este considera capodopera vietii sale.
Nu departe de fortareata in forma de stea se afla, tot in interiorul parcului, o gradina zoologica. Toate animalele de aici au fost salvate din mainile braconierilor si au o mare libertate de miscare spre deliciul vizitatorilor care admira mai ales maimutele zburdand pe trei insule mici. Deosebit de interesant este metroul din Lille. Un metrou ca o jucarie, mai mic decat cele cu care suntem obisnuiti, circuland pe o linie ingusta, fara conducator, fiind dirijat automat. Statiile sunt si ele adevarate bijuterii arhitecturale.
In 2004 Lille a fost Capitala Europeana a Culturii, dar orasul a capatat o viata noua odata cu constructia tunelului de sub Canalul Manecii, cand a devenit un punct de legatura pe linia TGV intre Londra si Bruxelles. Turistii au inceput sa vina in numar mare, dornici sa cunoasca aceasta particica de Franta invaluita in sobrietate. Aceasta sobrietate nu-i impiedica insa pe locuitori sa petreaca asa cum stiu ei. Sambetele si duminicile strazile sunt pline de localnici de toate varstele, iar cafenelele si restaurantele rasuna de voie buna.
Cel mai important eveniment al orasului ramane insa „marea braderie” din prima duminica din septembrie. Este vorba de fapt de doua zile in care toate magazinele isi expun marfurile cu preturi mult reduse. Nu este vorba de marfuri care nu mai sunt la moda. Alaturi de acestea, din tara vin oameni expunand obiecte vechi (brocante), unele chiar foarte valoroase. Strazile sunt pline de tarabe, locurile se inchiriaza din vreme, si oamenii vin pentru placerea de a cumpara, a vinde, a se tocmi. Este de fapt o mare petrecere populara, muzica rasuna pana noaptea tarziu iar restaurantele fierb tone de scoici, hrana preferata a localnicilor.
Acestia stiu sa fie prietenosi dar mandri in acelasi timp. Sunt mandri ca in orasul lor s-a nascut Charlles de Gaule, ca aici a lucrat o vreme Pasteur, ca aici si-a desavarsit opera maresalul Vauban, ca in apropiere de ei s-au nascut pictorii Watteau si Matisse si tot aici s-a nascut Pierre Degeyter care a compus muzica Internationalei. Cu toate acestea cantecul orasului este un altul. Un cantec de leagan compus in 1853 de Alexandre Desrousseaux (1820-1892) in care se evoca povestea emotionanta a unei sarmane dantelarese care incearca sa-si adoarma copilul care plange. Cantecul a impresionat atat de puternic incat la moartea autorului s-a cantat in tot orasul, iar 10 ani mai tarziu a fost ridicat in Parcul Foch un monument inchinat compozitorului si reproducand in marmura personajele cantecului. Este creatia sculptorului Eugene Deplechin iar melodia rasuna si astazi in cele mai neasteptate locuri, ca un simbol al unui oras in care dragostea invinge suferinta.
IRINA STOICA
Comentarii